O croazieră şi şase cocteiluri

de Adriana Popescu

va apare in “Fusion” aprilie 2009

 Cred că m-am îndrăgostit de bucătăria din insulele Caraibe văzând-o la televizor pe Daisy Martinez gătind pentru invitaţii ei. Nimic nu e mai interesant pentru un emigrant decât să descopere secretele culinare ale locului, iar cum America e o ţară de emigranţi reţetele însele evoluează dobândind un statut de sine stătător. Pe scurt, am făcut o pasiune pentru băuturi exotice, ananas cu friptură,  dulce de leche şi orez cu cârnat chorizo. Am învăţat pe dinafară reţetele de pina colada şi caipirinia şi m-am lăudat musafirilor cu ele până când într-o zi, cineva m-a întrebat dacă am fost în Caraibe. Această întrebare ne-a determinat – pe mine şi prietenul meu, bucătar amator, de felul lui din Turcia, dar stabilit de mulţi ani în America – să mergem într-o croaziera in Caraibe. Am ales traseul cu grijă, urmând să ne începem călătoria în San Juan, Porto Rico, şi să ne-o continuăm în insule, poposind câte o zi ân St. Marteen, St. Johns şi Bahamas, suficient pentru un prânz bun, câteva ore la plajâ sau o vizitâ a punctelor de interes locale. În San Juan am ezitat între a merge să vizităm fabrica unde se produce faimosul rom “Bacardi” sau a încerca un asopao la restaurantul “La Bombonera”, recomandat călduros de şeful meu, care s-a născut şi a copilărit în Porto Rico, asemeni lui Daisy Martinez. În cele din urmă am optat pentru  asopao, o mâncare picantă cu peste, creveti si orez asemanatoare gumbo-ului din New Orleans, atraşi fiind de peştele proaspăt şi de bucătăria creola, un amestec de stiluri spaniole, africane şi latine, in care meniul, cu mofongos (platan umplut cu carne tocată) sau classicul arroz con pollo ni s-a părut mai impresionant decât bunătaţile de pe vapor.
 Pe vasul de croazieră ne aşteptam să fim “răsfăţaţi”; ne obişnuisem să bem un Mojito Cubano sau Carribean Breeze înainte de cină – însă aromele autentice din porturi au fost o surpriză pentru amândoi. Surpriza a fost şi faptul că, înapoi pe vas, în sala de mese demna de “Titanic”, cu pian, clinchet de cristaluri şi rochii de seară, chelneriţa care ne servea se numea Livia şi era din Braşov. Cu o graţie infinită ne-a recomandat bucatele şi a desfăcut vinul primind complimentele noastre în timpul şi la sfârtşitul mesei, când ceilalţi meseni, un tânăr avocat cu soţia în voiaj de nuntă şi un cuplu de profesori care călătoriseră în toată America de Sud, nu mai pridideau cu complimentele.
 În fiecare zi aveam de ales între trei  restaurante pentru prânz şi cină. Era în primul rând bufetul de pe puntea numărul şase, deschis toată noaptea, probabil pentru cei care doreau să-şi încerce norocul la cazinou. E drept că după miezul nopţii nu mai găseai decât pizza şi sandwichuri, însă dacă barmanul de vizavi se întâmpla să fie turcul Ahmet – cu care prietenul meu se împrietenise, problema era rezolvată.
 În marea majoritate a timpului am cinat în restaurantul de pe punte principală, unde Livia ne aştepta cu zâmbetul pe buze, dându-ne explicaţii suplimentare când întrebam despre cafeaua mexicană cu lichior sau punciul cu rom. Livia trăise timp de doi ani navigând între insule, încât le învăţase istoria şi obiceiurile. Aşa am aflat că băutura preferată a piraţilor era romul şi că ei au fost cei care au inventat punciul cu rom. Până la sfârşitul călătoriei mi-a propus să-mi aducă înaintea fiecărei mese câte un cocteil şi eu să ghicesc ce este. În prima zi a fost destul de uşor, banana daiquiri, din cauza gustului pronunţat de banană şi lămâie verde, sau poate pentru că îl mai gustasem înainte şi îmi plăcuse. Cred că unul din profesori spusese la masă că originea lui era în Cuba, fiind inventat pe plaja cu acelaşi nume. Aşteptam cina cu aceeaşi nerăbdare cu care mergeam ziua în excursii sau zăboveam în pieţele cu suveniruri, încercând papuci de plajă şi tricouri în culori vii. A doua seară nu am ghicit exact exact numele cocteilului însă am bănuit că era ceva ce băusem pe plajă în St. Martin. Mă contrazisesem cu prietenul meu pentru că insula St. Martin era jumătate franceză, jumătate olandeză, neputându-mă hotărî  căreia dintre naţionalităţi îi aparţinea cocteilul pâna când avocatul ne ceru permisiunea să guste şi spuse că după părerea lui, e tot cubanez: rom şi ananas. Soţia lui detectase şi puţin ghimbir, ceea ce însemna că nu era altceva decât “Plaja din Havana” astfel încât am ghicit şi de data aceasta. Jocul începuse să ne prindă astfel încât, chiar când am cinat la Portofino, restaurantul italian de lângă de sala de sport, la care trebuia neapărat făcută rezervare, ne-am oprit câteva minute la masa noastră, pentru a vedea cu ce cocteil ne întâmpină Livia. Întâmplarea a făcut să fie 4 iulie, ziua naţională a Statelor Unite, sărbători cu preparate culinare americane şi muzică de jazz. De aceea poate, am crezut că coteilul adus era un Manhattan – ce putea fi mai american decât asta? N-am vrut să ne dam bătuţi şi numai seara târziu, la barul de la ultimul etaj,  în faţa unei gustări reci, şi ascultând muzică latină, chelnerul ne-a adus exact acelaşi cocteil. L-am întrebat amândoi odată cum se numea,  iar a doua zi i-am spus Liviei că recunoscusem deja reţeta cocteilului “El Presidente”- Preşedintele. Întotdeauna navigam noaptea. Nici nu ne dădeam seama ca înaintam dacă nu ar fi fost vântul şi mirosul de alge de pe punte. În timpul zilei, piscina, minigolful sau patinoarul acoperit erau suficiente să suplinească lipsa uscatului. Într-una din zile – era atât de uşor să pierzi noţiunea timpului navigând între insule tropicale una mai frumoasă decât alta, Livia mi-a adus un cocteil albastru, pe care nu îl mai gustasem în viaţa mea.  Părerile au fost împărţite: prietenul meu a crezut ca era un martini cu lichior Curacao albastru; avocatul a detectat un gust de fruct tropical, suc de portocale sau de ananas. Oricât am insistat, Livia nu ne-a spus numele băuturii. În ultima zi a fost organizată o expoziţie culinară cu bufet şi înainte de aceasta am fost serviţi cu un “tequilla sun-rise” pe care l-am recunoscut imediat. Rar mi-a fost dat să văd mâncare prezentata mai frumos, culori alternânde şi pastelate, migăloase sculpturi în pepene, torturi supraetajate, decorate atât de atent încit ar fi făcut mândria oricarei nunţi, fripturi a căror aroma te îmbăta şi salate în care coloritul legumeleor contrasta plăcut cu nuanţele şerveţelelor şi ale feţelor de masă. Am gustat de ici şi colo, fie un crevete pe o bucată de biscuit, fie o bucată de brânză, cu şuncă şi mărar, sau un fursec ce se topea în gură, fiindu-mi milă parcă să deranjez simetria decorului, un poem culinar. Cumpărasem din insula St. Johns o carte de cocteiluri şi, cu ea, în mână, mă străduiam să ghicesc numele băuturii servite de Livia cu o seară înainte. Fusese o săptămână de vis pe care aveam să mi-o amintesc toată viaţa. Nu puteam să-mi imaginez viaţa celor de pe vas care urma să ia totul de la capăt, cu alţi pasageri, alte opriri în San Juan, alţi mesni în salonul mare, alte melodii răsunând noaptea din barul de la ultimul etaj, alte şoapte pierzându-se în briza sărată a mării. În ultimele minute dinaintea plecării, când mi-am luat rămas bun de la Livia, mi-a şoptit că băutura se numea “Croazieră în Caraibe” şi de aceea era albastră ca marea. Mi-a dat şi reţeta pe care o fac din când în când, atunci când vreau să-mi amintesc de cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea.
Croazieră în Caraibe (pt 1 pahar)
1 ligură de rom Bacardi
1 lingură de triple sec
1 lingură de curacao albastru
1 linguriţă de zahăr
2 linguri zeamă de lămâie
4 linguri de suc de ananas

Prepaprare: Se amestecă totul şi se serveşte cu gheaţă mărunţită într-un pahar cu marginea data prin zahăr şi cu felii de portocală.