Ce înseamnă să fii vedetă?

de Adriana Popescu
 (va apare in numarul din mai al revistei Playboy)

Zilele trecute mi-a căzut în mâini un număr al unei reviste în care erau menționate majoritatea vedetelor contemporane ale micului ecran românesc. Spre mirarea mea; nu am recunoscut decât câteva (Mihaela Rădulescu, Andrea Marin și Teo Trandafir). Celelalte cântărețe sau artiste arătau cumva ca fiind din lumea show-biz-ului, dar figurile lor îmi erau total necunoscute. Trebuie să recunosc că, fiind plecată de 14 ani din România; am rămas în urmă la acest capitol și vreau să mă pun la punct. Informațiile îmi vin de la prieteni și rude, care, de multe ori, afirmă cu tărie că multe dintre personalitațile prezente pe micul ecran ar fi “vedete de carton”, fără “talent”. Ziarele emit aceleași idei; pâna și în America, admiratorii unora sau altora se războiesc pe bloguri, încât, pe bună dreptate, m-am hotărât să cercetez puțin această noțiune, de vedetă. S-a perimat ea de-a lungul vremii ori Paris Hilton a impus o nouă modă?
La urma urmei, noțiunea de “celebritate” implică o contradicție: o personalitate încercă toată viața să devină celebră, pentru ca apoi să poarte ochelari de soare negri pentru a evita să fie recunoscută.
Pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri, pentru a deveni cu adevărat faimos, era necesar să faci ceva ieșit din comun, să scrii o carte, să faci vreo descoperire, să iei vreun premiu sau să câștigi un război. Astăzi însă, orice persoană care apare la televizor, pozează cât mai dezbracată pentru diverse publicații (tipărite sau on-line), ori e implicată în vreun scandal în urma căruia își scrie autobiografia, are o șansă în plus la nemurire. Probabil că celebritatea lor e modelată dupa a lui Paris Hilton, cea mai căutată personalitate pe internet și care e faimoasă de dragul de a fi faimoasă. Diva însăși a declarat presei că nu știe de ce “popularitatea ei durează atât de mult”. Nimeni nu știe de ce ne interesează persoana ei sau a Monicăi Columbeanu, alături de alte tinere impuse mai mult sau mai puțin cu forța de către Hollywood, respectiv Televiziunea Română.
Plecând de la citatul lui Andy Wharol, la o expoziție din Stockholm în 1968, în care pictorul a afirmat că “în viitor toată lumea va fi faimoasă pentru 15 minute”, noțiunea de celebritate a suferit transformări, reducându-se în final la afirmația-clișeu cum că oricine are dreptul la 15 minute de glorie. Plecând de la aceasta, ziarul american USA Tody a realizat un sondaj de opinie în rândul tineretului, în urma căruia a rezultat că 81% din populația între 18-25 ani intervievată dorește să devină bogată, în timp ce numai 51% își propun ca scop să devina celebri. Bogația nu te face în mod automat și celebru. Celebritatea este de fapt la îndemâna tuturor, fiind întreținută de MTV și de acele reality-shows din ce în ce mai prezente pe micul ecran. De altfel, tinerii gândesc că a fi celebru nu înseamnă a avea talente sau merite deosebite, ci numai a fi recunoscut pe stradă. De aceea nu e de mirare că seriale precm “Celebrity apprentice” de pe NBC sau oamenii care intră în Cartea Recordurilor pentru cele mai bizare “talente” au atâta priză la public. În ziua de azi celebritatea e la îndemâna oricui, fie și pentru că oricine înzestrat cu un aparat de filmat și acces la internet, își poate posta propriul video-clip pe youtube, myspace sau facebook.
E foarte adevarat că pentru generația tânără (mă refer la generatia Y născută în anii ‘80, ‘90), toate etapele dezvoltării lor au fost imortalizate cu aparatul de filmat, spre deosebire de părinții lor, care de se pot făli numai cu poze, multe dintre ele alb-negru. Obișnuiți să vorbească în fața camerei de luat vederi sau să își exprime opiniile, tinerii din ziua de azi sunt mult mai pregătiți din punct de vedere psihic pentru a deveni centrul atenției (deci vedete, fie și pentru 15 minute) decât au fost părinții lor.
Dacă alăturam de exemplu rezultatele unor sondaje de opinie făcute la Univeritatea din Michigan în 1976 și 2005 aflăm că în 1976 numai 15,4% din cei intervievați consideră că a avea mulți bani este important în viață comparativ cu 25% în 2005. Acest lucru poate oferi o explicație logica a noțiunii de faimă instantanee. Profesorul Mark Rowlands de la Universitatea din Miami afirmă că nu există nici o corelație între faimă și respect, consecința fiind că există mulți oameni fără nici un talent special care sunt foarte faimoși. El numeste acest lucru “v-faimă” sau “o nouă variantă de faimă”, ridicându-l la rangul de fenomen și concluzionînd că nu suntem capabili de a discerne între calitate și simulacru.
L o a privire mai atentă, părerile lui nu reprezintă nimic nou, având în vedere că încă din timpurile Greciei antice filozofii s-au plâns de degradare culturală. Francis Bacon însuși a scris acum 400 ani că “faima e ca un râu ce poartă la suprafața lucrurile ușoare, în timp ce le trimite la fund pe cele grele, solide”. Filozofii au greșit numai când au presupus că faima trebuie să fie proporțională cu realizarea. Un actor va fi întotdeauna mai faimos decât un contabil, prin natura profesiei. Faima nu este numai un produs al industriei cinematografice sau al artei. Noțiunea de faimă s-a schimbat, în special în utimul deceniu, datorită avântului tehnologic, al informației digitale și ale atâtor reivste gen “People” si “National Inquirer” care răspândesc bârfe despre staruri de film și muzică ușoară. O altă interpretare a noțiunii de vedetă a zilelor noastre este poate nevoia primordială de povești. Într-o lume în care foarte puțini mai citesc, aceste can-can-uri satisfac necesitatea omului de divertisment.
Un critic de artă, Daniel Herwitz, a scris o carte (“Starul ca icoană”) în care se axează în principal pe statutul de vedetă simbol: prințesa Diana, Jacklyn Kennedy, Grace Kelly și Marilyn Monroe. Un statut ca acesta, susține el, necesită o aură și o distanțare care nu pot fi atinse peste noapte prin intermediul internetului sau a show-urilor de televiziune. Herwitz e de părerea lui Rowlands că nu mai există nici o corelație între talent și faimă însă crede că televiziunea a creat o zonă de confort telespectatorilor prin intermediul telenovelelor. Într-adevar, lumea e mai săracă fără aceste icoane-vedete ale trecutului, însă spectatorii ar trebui să fie atenți să nu cadă pradă miturilor create de acestea. Tocmai aceste mituri sunt exploatate de Mark Borkovsky în cartea sa “Fabrica de faimă: cum producatorii de staruri din Hollywood au creat industria celebritații.” Având el însuși o firmă de relații publice în Hollywood, Borkovsky știe lucruri la care nu oricine are acces, deși unele dintre istorisirile cuprinse în cartea sa sunt de notorietate publică, precum exemplul studiourilor Fox care au asigurat picioarele actriței Betty Grable pentru 1 milion de dolari în 1943, în timp ce campania pentru găsirea vedetei cea mai potrivite să o joace pe Scarlett O’Hara în “Pe aripile vântului” a fost considerată cea mai mare și influentă campanie dusa vreodată. Sistemul generator de staruri, scrie el, a fost influențat de sex, droguri și scandaluri. În zilele de aur ale Hollywoodului, publiciștii se străduiau cu greuate să ascundă veștile proaste de mass-media, pentru că publicul era mult mai puritan decât în zilele noastre. Pentru a proteja imaginea clienților, agenții recurgeau la invenții. Biografiile fabricate erau la ordinea zilei. Actorul Mikey Rooney a declarat într-un interviu recent că în vremurile acelea el colecționa blonde, brunete și roscate în timp ce agentul său declara în presă că actorul colecționa timbre, monezi și cutii de chibrituri. Cei mai buni agenți publicitari ai acelor vremuri se ocupau să aranjeze avorturi, să mușamalizeze afaceri și să facă în așa fel încât sinuciderile să pară accidente. Borkowsly chiar susține că datorită dezvoltării tehnologice fără precedent e imposibil acum pentru vreun agent să mai mintă atât de liber. Libertatea comunicației a ucis posibilitatea de a minți de care au dispus generațiile anterioare.
De aceea probabil, în ziua de azi, autobiografiile ocupă un loc atât de important. Lumea nu mai citește beletristică, însă e interesată de biografii. Oricine este “cineva” în ziua de azi (prin asta înțelegând sensul peiorativ al noțiunii de “faimos”) a scris cel puțin o autobiografie sau o carte de eseuri personale. Marea majoritate a lor au câștigat bani buni de pe urma acestor afaceri. De exemplu președintele Obama (aceasta ca să părăsim pentru o secundă sfera filmului și să intrăm în cea a politicului) a câștigat bani în modul cel mai clasic cu putință, în urma unui contract pentru cartea sa autobiografică. Bill și Hillary Clinton la fel, ba chiar Steve Jobs a început să își scrie autobiografia. Realizatorul acestor “minuni” este un avocat al cărui nume e total necunoscut mass mediei sau populației, însă notoriu în lumea starurilor și a personalităților de orice fel: Bob Barett. El este omul care creeaza vedete peste noapte, negociind contracte de milioane cu edituri, firme sau alte instituții. Celebritatea în ziua de azi nu se limitează la sfera politicului, show-biz-ului sau a artelor. Parafrazându-l pe Andy Wharol, aș spune că oricine are cele 15 minute de glorie prezise de faimosul pictor, are șansa de a-si le exinde grație avocaților sau agenților de genul lui Bob Barett, dornici de a propulsa pe oricine în sfera “faimei”, fie ca persoana în cauză e un om de știință, o prostituată sau un drogat care a reușit o recuperare completă. Vorbesc aici de profesorul David Servan-Schreiber din Pittsburgh și bestsellerul său tradus în 29 de limbi în care explică cum s-a vindecat de cancer în urmă cu 16 ani, de fosta prostituată Ashley Dupree, care a refuzat contracte banoasecu edituri în urma scandalului Spitzer, devenind model și apucîndu-se de yoga și de profesorul James Frey care a fost acuzat în emisiunea lui Larry King că ar fi inventat capitole întregi din cartea sa “Un milion de bucațele” în care vorbește despre lupta sa cu alcoolul și drogurile.
Cu toate acestea, controversele legate de viața unor vedete, le sporește popularitatea. În cazul lui James Frey, acuzațiile de a-și fi falsificat memoriile, au propulsat cartea pe locul întâi în topul vânzărilor săptămâni de-a rândul. În cazul Martei Stewart, diva de pe canalul de mâncare, “Food Channel”, care a făcut închisoare pentru niște nereguli fiscale, toată această întâmplare i-a adus un nou show de televiziune și mai multă popularitate în rândul audienței feminine, care o percepe acum ca pe o ființă serenă, meditativă, înțeleaptă.
Nu se poate să vorbim de cultul celebritații și de existența unor “rețete” de a fabrica vedete fără a o aminti pe Oprah, cea mai puternică și cu cea mai mare influență femeie din lume. Afirmațiile sale pot distruge sau lansa cariere; cărțile nominalizate de ea în show-ul său devenind peste noapte best-seller-uri, atrăgînd atenția cineaștilor din Hollywood și al agenților literari de pretutindeni.
Există însă și lucruri care nu se întâmplă peste noapte: majoritatea celor pentru care visul de a deveni vedetă prinde rădăcini încă din copilarie, au parinți care îi duc la concursuri de frumusețe sau își încearcă norocul făcînd reclame și jucînd în seriale pentru copii, studiourile Disney fiind astfel o pepinieră pentru industria cinematografică și muzică. Exista și actori care au studiat la cele mai renumite facultăți din lume și care au renunțat la profesiile lor de fizicieni, psihologi sau chimiști, pentru a urma o carieră mai spectaculoasă ca actor sau manechin (de exemplu James Eckhouse din Beverly Hills 90210, Natalie Portman și Cindy Crawford).
Cum fac parte din generația X, care a crescut cu filmul “Veronica” și emisiunile lui Iurie Darie și ale Mihaelei Istrate, înțeleg de pildă cozile la bilete pentru concertul lui Miley Cirus, moda lansată de Hanna Montana și bretonul tuns a la Hilary Duff în rândul tinerilor adolescenți. Accept și respect cântareții, dansatorii și actorii, indiferent de meridian și statut. Spectacole ca “American idol” și “Dansez pentru tine” sunt făcute pentru a propulsa staruri. Ce nu înțeleg este faima fără substanța, popularitatea gratuită. Am dificultați în a privi, fie și numai câteva minute, emisiuni gen “Viața simplă” sau “Cea mai bună și nouă prietenă a mea” a lui Paris Hilton. Cu toate acestea, când stau la coadă la supermarket, răsfoiesc paginile revistelor de scandal, oprindu-mă asupra articolelor fără substanță și a fotografiilor făcute de paparazzi. De câte ori vreun prieten sau cunoscut își exprimă nedumerirea îl liniștesc astfel: celebritatea este ca fast-food-ul. Toata lumea îl condamnă public, însă ne “înfruptam” din el, măcar ocazional, pentru că, de ce să nu recunoaștem, are gust bun.