Mituri din Hollywood: Mircea Monroe

de Adriana Popescu
Mircea? Ce fel de nume e acesta, se întreabă iubitorii de film din Statele Unite. În lumea Hollywoodului, unde celebritaţile se întrec în a da copiilor nume cât mai originale, gen Apple sau Siloh, o blondă voluptoasă numită Mircea, nu surprinde pe nimeni. Majoritatea, actori, regizori, angajaţii din restaurantul unde lucrează ca chelneriţă, îi pronunţă numele ca “Marcia”, fără să întrebe de ce părinţii au decis să o boteze aşa.
Extrem de puţini ştiu însă că tânăra actriţă s-a nascut în 1983 în St. Louis, Missouri şi este fina lui Mircea Eliade, lucru declarat de Monroe reporterului revistei Maxim, care i-a luat un amplu interviu apărut în Septembrie 2004, imediat după debutul ei cinematografic, în filmul “Celular”.
Părinţii ei şi Eliade erau prieteni de familie şi se vizitau, în oraşul Chicago, unde scriitorul a locuit în ultima parte a vieţii. Familia Monroe a călătorit foarte mult, din cauză că tatăl actriţei era angajat al Naţiunilor Unite. Astfel, la numai două luni de la naştere, Mircea s-a mutat cu familia în Fiji, într-un sat din insulele Solomon, unde a avut parte de o copilărie mult diferită de cea a colegilor ei de generaţie. “Practic, am crescut în lumea a treia”, declară ea reporterului revistei “If”. “Spărgeam nucile de cocos cu macheta; eram izolaţi”.
Deşi relaţiile dintre naş şi fină au fost curmate timpuriu (Eliade a murit în 1986 când Mircea avea 3 ani), ceva din spiritul lui a urmărit-o întotdeauna. Perioada de formare a lui Eliade a fost în India, cea a finei lui, în Fiji. Actriţa a declarat că în timpul şederii sale în insulele Solomon, familia ei nu a avut radio, nici televizor, iar distracţia ei preferată era să se joace “de-a teatrul” improvizînd scene şi piese, împreună cu fratele şi sora ei. Coincidenţa face ca pasiunea lui Eliade pentru yoga să fie împărtăşită şi de fină, aceasta din urmă practicînd-o cu regularitate. De asemeni e o bună cunoscatoare a perceptelor budiste pe care le aplică în viaţa de zi cu zi, lucru care o ajută să treacă cu bine peste zile grele la lucru sau eşecuri profesionale.
Revenind la povestea ei – poate la fel de spectaculoasă ca cea a naşului – la vârsta de 10 ani s-a întors în Statele Unite împreună cu familia, locuind în diverse oraşe. Liceul l-a facut în Richmond, statul Virginia şi, după absolvire, şi-a făcut bagajele şi a plecat în Los Angeles împreună cu o prietenă, cu care a închiriat un apartament şi a început să lucreze ca chelneriţă. Meseria de chelner o mai face şi azi, când e deja celebră. Pe vremea acea însă, era numai o adolescentă rebelă, care nu ştia ce vrea de la viaţă. Gândindu-se la perioada aceea, Mircea declară că încerca să se descopere, să afle într-adevăr ce voia să facă. Nu pot să nu ma gândesc la drumul lui Eliade în India făcut cumva în acelaşi scop, al introspecţiei, al căutării de sine.
După ce s-a obişnuit cu Los Angelesul, Monroe însă s-a înscris la cursuri de actorie. Norocul i-a surâs atunci când un producator, sedus de frumuseţea ei, i-a spus să se ducă la o audiţie pentru pentru rolul prietenei lui Chloe, din filmul “Celular”. De aici încolo filmul vieţii actriţei pare desprins dintr-o poveste hollywoodiană. Se spune de multe ori că viaţa bate filmul, ceea ce, în cazul ei, este foarte adevărat. Începînd cu acest rol, de o singură replică în filmul “Celular”, cariera ei a luat o amploare deosebită în timp foarte scurt, urmîndu-i pe rând, roluri în filme de groază, comedii, seriale de televiziune şi apariţii în talk-show-uri.
Cariera sa filmografică de numai 5 ani, cuprinde titluri binecunoscute publicului american precum filmele de groază “Pterodactil”, “Ziua morţilor”, “Casa morţilor”, comedii de genul “Aventurile tipului draguţ şi ale micului său prieten”, dar şi seriale cu mare audienţă la public precum “Scrubs” sau “Drive”. Serialul “Drive” a însemnat un pas important în cariera ei, fiind pentru prima dată când a lucrat pentru studiourile de televiziune FOX.
“Filmele independente”, declară ea, “nu plătesc prea bine. De fapt, dupa ce plătesc taxele, pot să spun că rămân cu aproximativ $20 de dolari pe zi. De aceea mi-am păstrat slujba de chelneriţă, pentru a putea supravieţui. Cum în Los Angeles toată lumea se ocupă de actorie sau de scenarii de film, patronul meu e foarte înţelegător şi mă lasă să lucrez mai puţin în unele zile ca să pot merge la filmări.” Un actor trebuie să fie bine motivat, să facă astfel de filme, pentru că plata nu e grozavă şi subiectele pot să nu fie foarte interesante. Orice film însă, are importanţa lui în carieră. Astfel, la numai 5 ani de la debut, filmografia ei însumează 35 de filme, cu roluri de o vizibilitate din ce în ce mai mare.
După ce serialul “Drive” a fost difuzat de studiourile Fox, a început să fie recunoscută de public. Îşi aminteşte de un client căruia se dusese să îi ia comanda şi acesta, cu ochii în meniu, a întrebat-o în ce film a jucat: nu ştia de unde să o ia.
În timpul cursurilor de actorie i s-a părut că această meserie are o putere miraculoasă, de vindecare (actorul -şaman?). Aşa şi-a găsit vocaţia. Eşti şi nu eşti altcineva, deşi, pentru a interpreta un rol, trebuie să te pregăteşti temeinic. Trebuie să intri în pielea personajului, să îl simţi cum gândeşte, să renunţi la a mai fi tu însuţi. Este ca şi cum ai pica în transă.
Ca orice actriţă la începutul carierei, Mircea lucrează şi ca model. Cea mai trăsnită scenă i se pare cea în care a pozat nud, acoperită numai de eugenii, urmînd indicaţiile fotografului. În timpul sesiunii fotografice i-a amorţit un picior, însă nu putea să se mişte pentru a nu strivi eugeniile. Tot un astfel de moment hilar de care îşi aminteşte cu plăcere, a fost o audiţie pentru un rol în filmul “Jake progresînd”, pe care nu l-a obţinut, deoarece era îndrăgostită de actorul principal şi nu s-a putut concentra să joace. Când acesta a întrebat-o cum se pronunţă numele ei, Marcy, ea a răspuns, cu naivitatea unei puştoaice, “poţi să-mi spui şi aşa”.
Pentru a ilustra că lumea showbizului e una în care regulile obişnuite nu se aplică, în ultimele filme a avut roluri de brunetă şi, deşi părul ei e blond natural, vrea să şi-l vopsească. Motivul este că i se pare că e luată mai în serios ca brunetă. Rolurile sunt mai interesante, mai grele; interpretează personaje mai complexe decât în cazul rolurilor pentru blonde în care până şi numele sunt adecvate, gen Barbie sau Candy.
În materie de preferinţe politice, urmînd tendinţele actorilor din LA sau poate afinitaţile ei cu oraşul Chicago (în care au locuit şi Eliade şi Obama) Mircea este o ardentă suporteră a preşedintelui american. Îl place atât de mult încât a mers la mitingurile lui, a dat mâna cu el şi i-a spus ca îi admiră politica asigurarilor medicale deşi nu avea nici cea mai vagă idee la ce se referă. Auzise numai ca era un subiect controversat si a vrut sa pară informată. Preşedintele i-a zâmbit, iar Mircea se jură că a fost un zâmbet special, numai pentru ea.
Ceva din frumuseţea şi dezinvoltura ei mă duce cu gândul la nepoata lui Hemingway, Mariel, actriţă care a pozat nud şi a jucat în filme sexy. Mircea are multe scene de dragoste la activ şi chiar un film numit “Pornstar” care explorează viaţa tinerelor practicante ale amorului pe bani şi a realităţilor dure cărora acestea trebuie să le facă faţă.
Deşi generaţiile nu seamănă între ele, poate că există un liant anume care se transmite de la o generaţie la alta, de la naş la fin, de la bunic la nepot. Ori poate e magia locului; a conjuncturii: mitul eternei întoarceri. Nimic nu e nou sub soare. Oricare ar fi explicaţia, ştiintifică sau nu, frumoasa şi talentata Mircea avansează în lumea showbizului şi e un nume de care vom mai auzi.

Dragostea în vremea cancerului

 
de A. Popescu

Poveştile adevărate, chiar cele de dragoste, nu încep cu a fost odată. Încep cu oameni obişnuiţi aflaţi în situaţii ieşite din comun, aşa cum s-a întâmplat cu David Servan-Schreiber când a aflat că are cancer, la vârsta de 31 ani. O veste devastatoare ca aceasta poate răvăşi pe oricine şi David nu a făcut excepţie. Pe vremea aceea tânrul medic era divorţat de puţină vreme, avea o prietenă şi se afla în Pittsburgh, Statele Unite, oraş în care am locuit şi eu în ultimii cinsprezece ani.  L-am contactat, rugându-l să îmi dea un interviu pentru revista “Formula As”, ceea ce a acceptat cu plăcere.  David este autorul cărţilor vândute în peste un milion de exemplare, “Vindecare fără Freud sau Prozac” şi “Anticancer – un nou fel de viaţă”. Este  unul din membrii fondatori ai grupului “Médecins Sans frontières” în Statele Unite şi profesor la facultatea de psihiatrie a Universităţii din Pittsburgh.
Când a fost diagnosticat însă, era un simplu medic rezident.  Departe de familie, la început de carieră şi proaspăt divorţat, s-a văzut dintr-o dată pe marginea prăpastiei la o vârstă la care cei mai mulţi de abia iau viaţa în piept. Cu toate acestea, o voce interioară i-a şoptit să aibă încredere. Mulţi oameni sunt diagnosticaţi cu cancer şi nu întotdeauna e fatal. Din această convingere, dublată de revolta în faţa unei sentinţe absurde, s-a  născut dorinţa lui de a trai; s-au născut orele petrecute citind studii de specialitate despre cancer, tratamente şi nutriţie. Rezultatul este cartea “Anti-cancer”, un remarcabil manual de luptă împortiva bolii şi o veritabilă sursă de informaţii prevenirea lui.
Autorul însuşi mărturiseşte că acum e mai sănătos decât înainte de a fi diagnosticat şi că boala i-a schimbat complet viaţa. Dacă înainte era numai un tânăr cercetător, uşor înfumurat şi dornic de afirmare, un om care privea ca pe o corvoadă lucrul cu pacienţii, preferînd să-şi dedice timpul cercetărilor în laborator, după ce a fost diagnosticat, devenind el însuşi pacient, optica lui s-a schimbat. Preferă, spune el, să fie în contact cu oamenii, să aline, să ajute.
Fiind medic şi având acces la publicaţii de specialitate, David a început să citească totul despre boala sa. Aşa a ajuns la concluzia că alimentele pe care le consumăm joacă în biologia noastră rolul degetelor unui pianist pe clape. Aceasta este cartea pe care autorul însuşi ar fi vrut să o aibă în urma cu 16 ani, când a descoperit că are o tumoare în creier. Patru ani mai târziu, crezînd că s-a vindecat complet, a descoperit că boala a revenit. După o intervenţie chirurgicală şi 11 luni de chemoterapie l-a întrebat pe medicul oncologist ce ar putea face ca să evite reapariţia tumorii. “Nimic”, i s-a răspuns, numai  consultaţii din şase în şase luni pentru a vedea dacă totul e în regulă. Acesta a fost punctul în care David şi-a luat soarta în miini şi descoperirile nu s-au lăsat aşteptate.
David Servan-Schreiber s-a născut pe 12 aprilie 1961 în Neuilly sur Seine. Este fiul celebrului jurnalist francez Jean Jaques Servan-Schreiber. Şi-a petrecut copilăria în Normandia, jucându-se în apropierea lanurilor de porumb stropite cu atrazină – un insecticid atât de puternic încât schimbă sexul în peştii din râurile pe care le contaminează. L-am intervievat la puţin timp după traducerea în limba română a cărţii sale şi a mărturisit că toată viaţa a mâncat numai legume crescute cu insecticide şi carne provenită din animale hrănite cu cereale stropite cu atrazină.
 A: Care credeţi că sunt cauzele cancerului dumneavoastră?
D: Substanţele toxice din mediu. În ultimii 50 de ani insecticidele au luat o amploare fără precedent. Cercetătorii americani au identificat într-un studiu 148 de substanţe chimice în sângele şi urina pacienţilor de toate vârstele. În ultimii 30 ani Organizaţia pentru Sănătate Mondială şi Agenţia Internaţională pentru Cercetare în Cancer a testat 900 de substanţe chimice din mediul înconjurător şi a descoperit că doar una singură nu e periculoasă; 95 au fost identificate ca substanţe cancerigene cunoscute; 307 sunt posibile iar 497 sunt neclasificate. Multe dintre aceste substanţe sunt foarte răspândite, de exemplu benzenul, materialele plastice, substanţele de lipit, lubrefianţii şi vopselurile. Un număr semnificativ de tumori, ca a mea, sunt foarte sensibile la xenoestrogeni, de genul pesticidelor din copilărie. Două verişoare de-ale mele, cu care am copilărit în acelaşi mediu infestat de atrazină au făcut cancer la sân.
Discutăm apoi despre legumele crescute cu pesticide. Undeva în carte autorul sfătuieşte bolnavii de cancer să elimine toate substanţele cancerigene din viaţa lor, în acestea incluzînd pesticidele din legume (recomandă legume biologice), produsele de curăţat (recomandă oţetul şi bicaronatul de amoniu), produsele cosmetice, cremele, sampoanele, lotiunile de corp, deodorantele (recomandind variantele acestora preparate cu ingrediente naturale). Chiar şi parfumurile, precizează, conţin phtalaţi, cunoscuţi agenţi cancerigeni. În locul lor e de preferat folosirea apei de toaletă, mult  mai săracă în substanţe cancerigene. În mod similar, hainele ar trebui aerisite după ce sunt luate de la curaţătorie. Ani de zile, ne mărturiseşte, le-am pus la loc în dulap, inhalînd, fără să ştiu, substanţele acelea toxice ori de cite ori le-am îmbrăcat. 
Mediul înconjurător este foarte nociv, precizează, continuînd cu exemplul unei tinere cercetătoare, Cyntia Curl , de la Universitatea din Washington, care a făcut un studiu pe copii în vârstă  de la 2 la 5 ani. Părinţii acestora au ţinut evidenţa alimentelor consumate înainte de a li se măsura nivelul de insecticide în urină. Astfel s-a ajuns la concluzia că cei care consumaseră alimente nestropite cu insecticide aveau  cu 75% mai puţin decât limitele stabilite de Agenţia de Protecţie a Mediului, în timp ce ceilalţi copii, cu o dietă obişnuită, aveau de 4 ori mai multe insecticide în urină decât limitele superioare “normale”, stabilite de agenţie.
A: Se ştie de ceva vreme că mediul înconjurător, viaţa de zi cu zi, fumatul, reprezintă tot atâţi factori de risc pentru a contracta cancer. Mai există şi alte cauze?
D: Dieta tradiţională vestică, dulciurile, zăharul rafinat, produsele din faină alba, carnea de vită provenită din crescătoriile industriale, uleiurile bogate în acizi omega-6  (porumb, floarea soarelui şi soia), laptele integral provenit de la vacile din crescătoriile industriale, ouăle găinilor hrănite cu soia şi porumb, stressul, deprimarea, poluarea atmosferică şi produsele de curaţat de uz casnic.
Fac un inventar mental al frigiderului meu, al raftului din baie cu produse cosmetice şi al lucrurilor lăsate la curaţătorie acum câteva zile. Aceasta este fără îndoială, situaţia în care se află majoritatea oamenilor:  expuşi fără voie.  Adăugând la aceasta că unii dintre noi fumează şi sunt stresaţi, e uşor să ne explicăm înmulţirea alarmantă a numărului de bolnavi de cancer. Cu toate acestea, boala nu se manifestă la fel în toate ţările, avînd o preponderenţă mai mare în vest.  David vede o singură explicaţie: dieta, regimul de viaţă. Ca membru al organizaţiei “Médicens Sans frontières” a călătorit în Asia, unde a luat contact cu medicina naturistă, practicile yoga, meditaţia, şi nu în ultimul rând, cu stilul de viaţă şi alimentaţia lor. Concluzia lui e clară. Asiaticii nu sunt protejaţi de moştenirea lor genetică ci de stilul lor de viaţă.  Indienii de exemplu, mănâncă foarte puţină carne şi sunt mult mai sănătoşi decât europenii sau americanii. De fapt, spune David, în momentul actual în lume, cancerul este privit cumva precum holera. Numai 3% din bugetul alocat anual cancerului este destinat depistării surselor acestuia, în timp ce 97% se cheltuie pentru cercetarea a noi tratamente. Similar, în 1800 când Anglia şi America s-au confruntat cu epidemii de holeră, nu antibioticele au fost soluţia pentru că nu se inventaseră încă. Pe vremea aceea nu se cunoştea noţiunea de microb, însă au existat oameni practici care au făcut imediat o legătură între apa contaminată din împrejurimi, şi, elucindîndu-se motivele ecologice, holera a încetat.
D: Gândiţi-vă că dacă antibioticele ar fi existat atunci şi oamenii s-ar fi bazat numai pe ele, ne-am fi confruntat cu epidemii de holeră şi în ziua de azi.
A: Din fericire în momentul de faţă există mult mai multe date despre cancer decât existau la 1800 despre holeră.
D:  Desigur. Există nenumarate dovezi că stilul de viaţa vestic este cel ce alimentează epidema de cancer. De exemplu, un studiu publicat în 2007 de Fondul de Cercetare Mondiala pentru Cancer, a aratat ca 80% din cazuri din ţările dezvoltate puteau fi evitate astfel: 40% din ele prin schimbarea stilului de viaţă (dietă şi exerciţiu fizic, mai multe legume şi fructe, mai puţin zahăr şi carne de vită), 30% prin renunţarea la fumat şi 10% prin reducerea consumului de alcool. De asemeni, evitarea pe cât posibil a contactului cu substanţele cancerigene cum ar fi pesticidele, benzenul, tot felul de estrogeni, fenolii din produsele de curăţat, parabenii din cremele de faţă  şi şampoane ori phtalaţii din parfumuri  şi materiale plastice, descreşte şi mai mult şansele cuiva de a se îmbolnavi de cancer.
A: Referitor la lucrul acesta există în Statele Unite un grup numit Environmental Working Group (Grupul de lucru pentru mediu) care a făcut mai multe studii despre influenţele produselor cosmetice asupra adolescentelor, ajungînd la concluzia că există o legatură între substanţele cancerigene din cremele de faţă ori ojă şi incidenţa cancerului de sân, de exemplu.
D:  Din păcate nici măcar sugarii nu sunt în totalitate protejaţi faţa de toxinele din mediu. Consideraţi numai că rata cancerului la copii creşte în fiecare an cu 1,5%. De mici copiii sunt expuşi factorilor cancerigeni din mediu, începînd de la biberoanele de plastic care, încălzite, eliberează o substanţă numită Bisfenol A (BPA) care e extrem de nocivă.  Aceasta poate fi găsită şi în sticlele de apa plată care au stat în soare sau în containerele de plastic în care multă lume încălzeşte mâncarea în cuptorul cu microunde.  Daca acestora le adăugam mai târziu substanţele cancerigene din cosmetice, aveţi un tablou complet a ceea ce se întimplă în prezent în societaţile de consum.
A: Să vorbim puţin despre nutriţie. Cartea dumneavoastră face o sinteză a legumelor şi fructelor care joaca un rol foarte important în stoparea cancerului.
D: Există alimente care acţionează ca o frână împotriva cancerului. Acestea sunt cele folosite în dieta mediteraneeană, asiatică sau indiană: pâinea şi pastele integrale, carnea provenită de la animale hrănite cu iarbă (bogate în omega-3), uleiul de măsline, ouăle şi laptele animalelor hrănite în mediu natural.
A: În ceea ce priveşte legumele şi fructele, puteţi să ne enumeraţi câteva foarte eficace în lupta împotriva cancerului?
D: Ceaiul verde, curcuma şi ghimbirul, usturoiul, ceapa, prazul, pentru că normalizează nivelul zahărului din organism, promovînd moartea celulelor canceroase. Este ştiut că aceste celule au nevoie de zahăr pentru a se dezvolta. Urmează apoi ciupercile, care stimulează înmulţirea celulelor sistemului imunitar, şi legumele bogate în substanţe carotenoide, cum ar fi  morcovii, cartofii dulci, dovlecii, roşiile, caisele, sfecla de zahăr şi toate legumele colorate, bogate în vitamina A. Acestea  sunt în stare să inhibe dezvoltarea celor mai agresive canceruri. Nu ultimele pe listă sunt ierburile aromate, busuioc, mentă, rosmarin, cimbru, bogate în uleiuri capabile să stopeze creşterea tumorilor canceroase, precum şi citricele, lămâi, portocale, grefuri netratate chimic, a căror coajă e bună de conusmat în infuzie sau salate. Stressul joaca, de asemeni,  un rol foarte important. Singur, stressul nu produce cancer, însă un articol publicat în revista “Nature” în 2006, mentionează că stresul produce hormoni care accelerează înmulţirea celulelor canceroase.
A: În cartea dumneavostră vorbiţi pe larg despre rolul meditaţiei şi al medicinei alternative în combaterea cancerului. Există vreun tratament naturist capabil sa îl vindece?
D: Singurele metode eficace de tratament cunoscute în prezent sunt cele ştiintifice, radiaţiile, chemoterapia. Ele mi-au salavat viaţa. Medicina orientală însă foloseşte de mii de ani ierburi tămăduitoare care contribuie la lupta împotriva cancerului. Îmbinînd cele două tehnnici nu avem decât de câştigat.
A: Toţi prietenii mei medici, se distanţează de medicina orientală. Dumneavoastră sunteţi unul dintre puţinii care îmbinaţi vestul cu estul, considerînd că medicina naturistă, alternativă, poate convieţui cu tratamentele moderne. Cum aţi ajuns la aceasta concluzie?
D: Totul s-a întâmplat în timpul unei vizite în nordul Indiei, acum 12 ani, când am fost trimis de “Médecins sans frontières” ca să tratez refugiaţi tibetani. Acolo am văzut medicina tibetană în acţiune. Diagnosticele erau puse examinînd pulsul, limba şi urina pacientului. Remediile erau acupunctura şi ierburile. Aşa am observat că tratamentele tibetane, cel puţin pentru bolile cronice, aveau aceeaşi rată de succes ca şi cele vestice, însă cu mai puţine efecte secundare.
A: Puteţi să ne descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră înainte şi după ce aţi fost diagnosticat cu cancer?
D: La 31 ani, pe vremea când eram un simplu medic rezident în Pittsburgh, mâncam aproape în fiecare zi mâncare mexicana, chilli cu carne, un covrig şi beam o cutie de coca cola. Acum îmi încep ziua cu 20 de minute de meditaţie yoga, mănânc un măr cu ghimbir şi un iaurt la  micul dejun şi am înlocuit cafeaua cu ceai verde pe tot timpul zilei. De asemeni, merg foarte mult cu bicicleta, atât în Pittsburgh cât şi în Paris.
A: Aţi mărturisit mai devreme că boala v-a schimbat complet viaţa. Multe persoane care i-au supravieţuit consideră că au trecut prin “a doua naştere”. Dumneavoastră doriţi să nu fi avut cancer? Ce credeţi despre această boală?
D:  Cancerul este un fenomen fascinant şi pervers care împrumută inteligenţa funcţiilor vitale ale organismului  pentru a le corupe şi a le învinge. Studii recente au arătat care sunt mecanismele de dezvoltare ale cancerului. Pe scurt, cancerul imită funcţiile regenerative ale organismului uman. Este reversul sănătaţii, dacă vreţi, opusul vitalităţii, însă nu este invulnerabil. De fapt, sistemul nostru imunitar îi ştie punctele sensibile. Aşa se face că stimulînd sistemul imunitar (prin nutriţie şi exerciţiu fizic) şi opunîndu-ne dezvoltării cancerului, îl putem stopa. Unindu-ne forţele cu metodele medicinei moderne, nu avem decât de câştigat: devenim mai puternici în faţa bolii. Preţul pe care îl plătim este o viaţă mai sănătoasă. Cu toate acestea, însă, am momente în care îmi doresc să nu fi avut cancer niciodată.
A: Ce credeţi despre telefoanele celulare? Cauzează sau nu cancer?
D: E foarte posibil ca situaţia telefoanelor celulare în prezent să fie similară cu cea a azbestului  din anii ‘50: până s-a demonstrat legătura cu cancerul a fost prea târziu. Până la obţinerea unor date concludente aş sfătui pe toată lumea să cumpere căşti cu microfoane conectate la telefoanele mobile şi să nu expună copiii în mod inutil. Cei mici sunt foarte vulnerabili.
A: Aş încheia cu un citat din cartea dumneavoastră: cu toţii avem celule canceroase în organism însă numai în unii dintre noi acestea vor ajunge să se dezvolte. Cum putem să prevenim ca acest lucru să se întâmple?
D: Ducînd o viaţă moderată, fără excese. Cancerul se iveşte când există dezechilibre puternice în organism, fie că e vorba de alcool, tutun, grăsimi, substanţe chimice sau depresii. Petrecînd mai mult timp în aer liber, înconjurîndu-ne de prieteni, râzînd, iubind.
Cumva am senzaţia că David Sevran Schreiber mi-a schimbat viaţa. Cartea lui m-a făcut să-mi reevaluez existenţa; m-a apropiat de cei dragi. Dragostea lui pentru oameni, vitalitatea sa, mi-au arătat că suntem fragili, dar dispunem de puteri nebanuite.  Întâmplător, aruncindu-mi ochii pe ştirile mondene primite în email, am vazut un articol despre cântareţul David Cook, câştigătorul ediţiei trecute a concursului “Idolul American”. Fratele lui, avocat, în vârstă de 37 ani, a decedat în urma unui cancer la creier, cu care se lupta de mai bine de 10 ani. Mi-l amintesc de anul trecut, când l-am văzut la televizor, aplaudînd: un bărbat în cârjă, fragil, care venise la concurs însoţit de o asistentă medicală, care îi supraveghea tot timpul. În articol, soţia îndoliată, a declarat că era foarte slăbit şi ca a renunţat de bunăvoie la tratament, pentru că devenise ineficace: chemoterapia nu mai putuse opri răspândirea tumorii. Urmau apoi comentariile cititorilor, condoleanţele şi dragostea lor. Cineva menţiona cartea “Anticancer”. In vremuri ca acestea, e tot ce putem face.

Criza la ea acasa

 de Adriana Popescu

Sunt în America de suficienţi de mulţi ani încât să pot recunoaşte simptomele crizei zugrăvite pe feţele oamenilor; acel “nu putem cumpăra jucăria asta pentru că nu e în reducere” urmat de plânsete sau resemnări  pline de speranţă sau privirea posacă a călătorilor din metrou şi priveliştea cafenelelor “Starbucks” care au dat faliment. Desigur, semnul “De închiriat” pus în vitrină şi gunoaiele din jur nu egalează priveliştea marilor întreprinderi ceauşiste din România, care stau astăzi nefolosite, cu geamurile sparte şi curţile invadate de bălării, însă nici departe nu suntem.
 Mă întreba deunăzi o amică româncă stabilită în Germania, cum se simte criza la ea acasă, precizind că pe valea Rinului, unde ea ea, şomajul a atins cele mai înalte cote de la război încoace. La noi e cel mai rău după criza din anii ‘30, i-am răspuns, încercînd să-mi aduc aminte nişte aspecte particulare ale crizei. Deunăzi am citit într-un articol că totuşi se mai fac angajări. Marile firme îşi fac calculele astfel: dacă trebuie să facă reduceri de personal cu 10%, vor da afară 15% şi angaja 5%, fiind astfel siguri că printre cei angajaţi se alfă talente excepţionale, care, în astfel de situaţii, acceptă salarii mai mici decât atunci când economia prosperă. Ca şi în cazul crizei precedente (criza tehnologică din 1995-2001) şi acum se fac periodic reduceri de personal, nu se mai dau prime sau măriri de salarii iar angajaţii ramaşi trebuie să facă şi munca celor concediaţi. Eram în ascensor ieri cu o doamnă mai în vârstă care ducea în braţe un maldăr de dosare. Până să se  închidă uşile au mai intrat un domn în costum impecabil şi o tânără cu alură de avocat, într-un taior bej, bine croit. Adâncită în gânduri, nu mi-am dat seama că cei doi râdeau până când uşile liftului nu s-au închis în urma lor şi domana în virstă s-a întors către mine spunîndu-mi:  “Vreau serviciul lor! Uite ce fericiţi sunt.” Atunci am realizat că sunt înconjurată de o mare de feţe cenuşii, preocupate de ziua de mâine, precum erau parinţii noştri preocupaţi de mâncare pe vremea comunismului.
Uneori rata şomajului fluctuează, dar asta nu înseamnă că firmele au început să angajeze masiv. Mai degrabă e vorba de persoanele cărora le-a expirat ajutorul de şomaj şi care, dintr-un motiv sau altul, şi-au făcut firme proprii. Există printre şomeri optimişti incurabili, care, dorind de mult o schimbare de carieră, îşi spun că acum este momentul să o facă. Aşa este cazul arhitectului John Morefiled din Seattle care a făcut senzaţie vânzîndu-şi sfaturile pentru 5 cenţi la o o tarabă improvizată în piaţă, între un vânzător de mere şi altul de săpunuri.  “Orice întrebare despre decoraţiuni  sau amenajări interioare: 5 cenţi.” Fireşte, scopul lui nu este de a câştiga bani cu sfaturile acestea, ci de a cunoaşte potenţiali clienţi; a-şi face cunoscut numele.
La polul opus se află cei care au pierdut totul (casă, servici) pe care criza i-a adus în pragul disperării, determinîndu-i să îşi pună capăt zilelor. Mulţi dintre ei, văzîndu-se în imposibilitatea de a plăti ratele la casă s-au împuşcat, lăsînd note soţului sau soţiei supravieţuitoare, să achite datoriile din banii încasaţi de la asigurarea de viaţă. Alţii, pur şi simplu şi-au împuşcat familia şi s-au sinucis după aceea. În statul Oregon, de exemplu, în luna ianuarie s-a înregistrat o creştere cu 71% a apelurilor telefonice către numerele gratuite care oferă asistenţă potenţialilor sinucigaşi. Revista “Business Week” a publicat o listă a oraşelor celor mai serios afectate de criză. Primarul oraşului Las Vegas a declarat ca s-a înregistrat o creştere a sinuciderilor şi în “Oraşul lumină,” acestea manifestîndu-se în general în rândul populţiei în vârstă. Mat Wray, un profesor de sociologie de la Universitatea Temple din Philadelphia, e de părere că creşterea numărului de sinucideri  se manifestă în special în mediul rural, deoarece în centrele dens populate, oamenii sunt în contact cu prietenii şi familiile, fiind astfel mai optimişti. Criza cea mai serioasă care a dus la o creştere dramatică a ratei sinuciderilor a fost cea din anii ‘30. Recesiunile din anii ‘80 şi ‘90 nu au avut acest efect. Mulţi oameni sunt de părere că ceea ce trăim acum seamănă foarte bine cu zilele ce au urmat lui 11 Setembrie 2001; acea senzaţie de nesiguranţă, de a-ţi simţi covorul tras de sub picioare.
Între cele două extreme, viaţa îşi continuă, într-un fel sau altul, cursul. Industria automobilistică, lovită greu de criză, cauta cu disperare cumpărători. Pe micul ecran sunt prezentate reclame cu oferte incredibile: este prima dată când Toyota oferă 0% dobândă şi $1000 reducere de preţ, în timp ce Hyundai se adaptează condiţiilor pieţei  şi asigură potenţialii cumpărători că pot aduce maşinile înapoi şi primi contravaloarea lor în caz că îşi vor pierde serviciul. Acelaşi lucru îl face şi magazinul  de costume de haine şi taioare, Jos A Bank, care are oferte incredibil de avantajoase, cu preţuri cum nu îmi amintesc să fi  văzut vreodată. La magazinul Macy’s însă, cu cât cumperi mai mult, cu atât mai multe cupoane de reducere câştigi pentru viitoare cumpărături. Vânzătoarele zâmbesc deosebit de amabile şi, dupa ce îţi înmânează pachetul cu cumpărături, îţi urează “O zi excepţional  de buna”  (Have an outstanding day),  ca şi cum clasicul “Vă dorim o zi bună” (Have a nice day) ar fi deja perimat.
 Dacă ne prinde cumva prânzul la cumpărături şi ni se face foame, vom vedea că majoritatea  restaurantelor şi-au adaptat în mod corespunzator meniurile, multe dintre ele scoţînd felurile de mâncare scumpe sau exotice şi lăsînd numai pe cele populare. Fireşte, nu există nicăieri în America meniul “anti-criză” de $1 ca în oraşul spaniol Gijon, însă pentru acestă sumă se poate cumpăra un hamburger de la unul din lanţurile de fast-food. Restaurantul  “West Cafe” din Portland, statul Oregon,  a introdus “Meniul  Salvării”, care oferă o cină completă pentru numai 10 dolari. Oferta este valabila în primele 100 de zile de preşedinţie ale lui Obama.  În New York, restaurantul “American Bistro” oferă lunea şi marţea un meniu similar, “Bailout Menu”;  o cină completă, din 3 feluri de mâncare, pentru  21,75 dolari iar pe coasta de vest, în California,  restaurantele “Taco Rosa” oferă zilnic de la 14:00 la 18:30 “meniul de relansare economică”. Duminica, cei mici manîncă pentru  1 dolar, iar adulţii pot cumpăra o porţie la preţul întreg şi pe a doua la jumătate de preţ.
 Alături de restaurante, sălile de spectacol se străduie să supravieţuiască crizei cât mai bine. La filarmonică de exemplu, e de acum normal să se cânte la început 15 minute de arii din concertele viitoare, pentru a atrage clienţi. Directorii unor teatre organizează dejunuri  în propria lor casă cu scopul de a cere donaţii. În special teatrele de pe Broadway sunt afectate de criza financiară de pe Wall Street, cu toate ca ziarul “New York Times” insistă că efectele sunt benefice pentru public, care va putea vedea mai  multe spectacole din cauza preţului redus la bilete.
 Cele mai tinere vctime ale economiei sunt probabil copiii de gradiniţă, retraşi de părinţii lor din astfel de programe, devenite dintr-o dată  mult prea scumpe. În rândul studenţilor e foarte posibil ca împrumuturile şi subvenţiile care îi ajutau pe cei cu venituri mici să plătească studiile, să nu mai poată fi acordate. Este foarte previzibil o creştere a numărului studenţilor înrolaţi la colegiile comunitare, în locul celor private.
 În vreme de criză numărul vasectomiilor creşte, ne spun medicii, explicaţia fiind că familiile afectate de criză nu-şi mai doresc copii. Într-adevăr, doctorii americani au raportat o creştere cu 50% a numărului de vasectomii de la începutul crizei până acum, acest lucru fiind explicat prin faptul ca aceasta procedura este în general acoperită de asigurări medicale, pe când alte metode de prevenire a sarcinii, nu. Cât despre asigurările medicale, ele au fost prost organizate şi înainte de Septembrie 2008, urmînd ca criza economică să crească numărul  celor fără asigurare, estimat deja  la 44,8 milioane de locuitori, sporind în acest fel numărul celor ce au nevoie de asistenţă  socială. Organizaţia de Caritate Catolică de exemplu, care de regulă oferă adăpost şi ajutor pentru catolicii loviţi de soartă, are rezervele aproape epuizate.
 Când e vorba de concedii, lumea în general se fereşte să cheltuie prea mult, preferînd campingul unui resort luxos şi o vacanţă pe malul Atlanticului în locul uneia în Hawaii. În aceste condiţii nu e de mirare că până şi parcurile de distracţii extrem de populare, cum ar fi de exemplu Disnaeyland şi Universal Park în Orlando, Florida, fac reduceri de personal. Până şi cluburile de noapte sunt afectate de criza, deşi ne-am putea gândi că barurile ar trebui sa câştige mai mult, deoarece în vremuri tulburi, creşte consumul de alcool. În localurile mai selecte, în care dansatoarele mai păstrau iluzia unor bikini şi sclipici pe sini, acestea sunt forţate acum să se dezbrace complet, iar patronii localurilor se straduie să aducă în fiecare săptamână dansatoare dintre vedetele industriei de gen. Localurile de genul acesta nu au afişe, nici ferestre, însă plasează anunţuri în ziare locale de mare audienţa  şi fac promovare intensă pe internet.
 Toţi prietenii mei mi-au spus că în firmele lor, salariile au fost îngheţate, primele nu se mai dau şi se fac reduceri de personal. La mine la servici, anunţurile de genul acesta sunt foarte seci şi vin în email. Câteva zile mai târziu tot departamentul se adună  să-l omagieze cu prăjituri şi suc, pe cel care va pleca.  Pe holurile universităţilor şi în ediţiile de prânz ale ziarelor gratuite din oraş sunt articole de o şchiopa cu titluri incitante: “Meserii care rezistă recesiunii”. Auzisem că guvernul se restructurează  şi că CIA angajează  spioni; cu toate acestea lista meseriilor nominalizate includea profesii mai pragmatice,  în domeniul biotehnologiei, bioinformaţiei, securităţii datelor, medicinei, energiei şi învăţamântului.  Se prevede că pachetul de stimulare economică propus de Preşedintele Obama va deschide drumul către 600 mii de anagajări în guvernul federal în urmatorii 3 ani, dintre care 85% din oferte sunt  în jurul oraşului Washington. Dintre aceştia, FBI-ul are nevoie de 2100 de persoane. Într-un articol postat pe pagina we a agenţiei de plasare monster.com, se spune că guvernul federal angajează aproape orice fel de profesie, mai putin vânzători.
 În condiţiile acestea, un prieten român îmi spune că vrea să înceapă o afacere în Florida. În Florida? mă mir, amintindu-i de sutele de mii de case reintrate în posesia băncilor. Florida, în care cartiere întregi sunt pustii, precum oraşele fantomă  din vestul sălbatic. Florida, în care oricine, de la vânzătorul de droguri la directorul de companie, toată lumea are licenţă să vândăa case. Florida, tărâmul care, cu schelele încă înălţate, ca nişte eşafoade, pare cea mai vie ilustraţie a crizei? Îmi zâmbeşte şi-mi explică ideea lui de casă pentru bătrini. La urma urmei,  criza vine si trece, soarele continuă să stralucească. De ce nu? E tânăr, a trecut prin timpuri grele în România; greutaţile nu-l sperie.  Românul e inventiv. Un prieten de-al meu, inginer la metrou, şi-a pierdut slujba în recesiunea trecută  şi şi-a găsit servici în alt stat. Ceea ce pentru mulţi ar fi însemnat vânzarea casei şi începutul unei noi vieţi în altă parte,  pentru el a însemnat închirierea casei sale pentru doi ani, cumpărarea unui duplex în noua localitate, pe care jumatate l-a închiriat, în cealaltă locuind el. Din chirie a plătit rata la casă iar după doi ani a vândut duplexul  şi s-a întors acasă, luîndu-şi în primire vechiul post la metrou. E drept că vorbim de criza trecută, din domeniul IT-ului, însă pentru comunitatea noastră de români, ea a fost la fel de serioasă ca şi aceasta.O familie prietenă a fost nevoită să se mute în sud, după ce ambii soţi au devenit şomeri. Alţii, mai practici, au mers la vânat astă toamnă şi şi-au burduşit congelatoarele cu carne de vânat, în special curcan sălbatici şi căprioare. În timp ce emisiunile la telvizor, ziarele şi blogurile sunt pline de sfaturi cum să rezistăm crizei, cum să ne împărţim bugetul, cum să economisim, îmi vin în minte imagini din Bucureştiul anilor de după Revoluţie.  Blocurile pe care decembrie 1989 le-au prins în construcţie au rămas aşa ani de zile şi îmi amintesc că, în ciuda întreărilor arzânde din presă,  şi a previziunilor de tot felul, nu se întâmpla nimic. Totul părea încremenit într-un timp incert, în care nu se întimpla nimic. Aşa cum spunea o rudă, care şi-a pierdut postul  la o agenţie financiară de pe Wall Street: criza aceasta e asemeni unui tren. Eşti în staţie şi trenul nu vine. Te uiţi în calendar şi îţi spui că e duminică  şi că trenurile sunt mai rare. Mergi acasă şi revii luni, însă aştepţi în zadar. Şi aşa în fiecare zi a săptămânii.” Între aşteptarea aceasta beckett-iana şi cea a prietenului care aşteaptă să se reîntoarcă bătrânii în Florida ca să-i meargă  afacearea, o prefer pe a doua. În definitiv criza nu poate ţine la infinit şi  cândva se va găsi o soluţie şi pentru anomaliile de genul semnalat de Warren Buffet: “Wall Street este singurul loc din lume în care oameni în Rolls Royce-uri vin să primească sfaturi de la oameni care călătoresc  în metrou.”

Ce înseamnă să fii vedetă?

de Adriana Popescu
 (va apare in numarul din mai al revistei Playboy)

Zilele trecute mi-a căzut în mâini un număr al unei reviste în care erau menționate majoritatea vedetelor contemporane ale micului ecran românesc. Spre mirarea mea; nu am recunoscut decât câteva (Mihaela Rădulescu, Andrea Marin și Teo Trandafir). Celelalte cântărețe sau artiste arătau cumva ca fiind din lumea show-biz-ului, dar figurile lor îmi erau total necunoscute. Trebuie să recunosc că, fiind plecată de 14 ani din România; am rămas în urmă la acest capitol și vreau să mă pun la punct. Informațiile îmi vin de la prieteni și rude, care, de multe ori, afirmă cu tărie că multe dintre personalitațile prezente pe micul ecran ar fi “vedete de carton”, fără “talent”. Ziarele emit aceleași idei; pâna și în America, admiratorii unora sau altora se războiesc pe bloguri, încât, pe bună dreptate, m-am hotărât să cercetez puțin această noțiune, de vedetă. S-a perimat ea de-a lungul vremii ori Paris Hilton a impus o nouă modă?
La urma urmei, noțiunea de “celebritate” implică o contradicție: o personalitate încercă toată viața să devină celebră, pentru ca apoi să poarte ochelari de soare negri pentru a evita să fie recunoscută.
Pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri, pentru a deveni cu adevărat faimos, era necesar să faci ceva ieșit din comun, să scrii o carte, să faci vreo descoperire, să iei vreun premiu sau să câștigi un război. Astăzi însă, orice persoană care apare la televizor, pozează cât mai dezbracată pentru diverse publicații (tipărite sau on-line), ori e implicată în vreun scandal în urma căruia își scrie autobiografia, are o șansă în plus la nemurire. Probabil că celebritatea lor e modelată dupa a lui Paris Hilton, cea mai căutată personalitate pe internet și care e faimoasă de dragul de a fi faimoasă. Diva însăși a declarat presei că nu știe de ce “popularitatea ei durează atât de mult”. Nimeni nu știe de ce ne interesează persoana ei sau a Monicăi Columbeanu, alături de alte tinere impuse mai mult sau mai puțin cu forța de către Hollywood, respectiv Televiziunea Română.
Plecând de la citatul lui Andy Wharol, la o expoziție din Stockholm în 1968, în care pictorul a afirmat că “în viitor toată lumea va fi faimoasă pentru 15 minute”, noțiunea de celebritate a suferit transformări, reducându-se în final la afirmația-clișeu cum că oricine are dreptul la 15 minute de glorie. Plecând de la aceasta, ziarul american USA Tody a realizat un sondaj de opinie în rândul tineretului, în urma căruia a rezultat că 81% din populația între 18-25 ani intervievată dorește să devină bogată, în timp ce numai 51% își propun ca scop să devina celebri. Bogația nu te face în mod automat și celebru. Celebritatea este de fapt la îndemâna tuturor, fiind întreținută de MTV și de acele reality-shows din ce în ce mai prezente pe micul ecran. De altfel, tinerii gândesc că a fi celebru nu înseamnă a avea talente sau merite deosebite, ci numai a fi recunoscut pe stradă. De aceea nu e de mirare că seriale precm “Celebrity apprentice” de pe NBC sau oamenii care intră în Cartea Recordurilor pentru cele mai bizare “talente” au atâta priză la public. În ziua de azi celebritatea e la îndemâna oricui, fie și pentru că oricine înzestrat cu un aparat de filmat și acces la internet, își poate posta propriul video-clip pe youtube, myspace sau facebook.
E foarte adevarat că pentru generația tânără (mă refer la generatia Y născută în anii ‘80, ‘90), toate etapele dezvoltării lor au fost imortalizate cu aparatul de filmat, spre deosebire de părinții lor, care de se pot făli numai cu poze, multe dintre ele alb-negru. Obișnuiți să vorbească în fața camerei de luat vederi sau să își exprime opiniile, tinerii din ziua de azi sunt mult mai pregătiți din punct de vedere psihic pentru a deveni centrul atenției (deci vedete, fie și pentru 15 minute) decât au fost părinții lor.
Dacă alăturam de exemplu rezultatele unor sondaje de opinie făcute la Univeritatea din Michigan în 1976 și 2005 aflăm că în 1976 numai 15,4% din cei intervievați consideră că a avea mulți bani este important în viață comparativ cu 25% în 2005. Acest lucru poate oferi o explicație logica a noțiunii de faimă instantanee. Profesorul Mark Rowlands de la Universitatea din Miami afirmă că nu există nici o corelație între faimă și respect, consecința fiind că există mulți oameni fără nici un talent special care sunt foarte faimoși. El numeste acest lucru “v-faimă” sau “o nouă variantă de faimă”, ridicându-l la rangul de fenomen și concluzionînd că nu suntem capabili de a discerne între calitate și simulacru.
L o a privire mai atentă, părerile lui nu reprezintă nimic nou, având în vedere că încă din timpurile Greciei antice filozofii s-au plâns de degradare culturală. Francis Bacon însuși a scris acum 400 ani că “faima e ca un râu ce poartă la suprafața lucrurile ușoare, în timp ce le trimite la fund pe cele grele, solide”. Filozofii au greșit numai când au presupus că faima trebuie să fie proporțională cu realizarea. Un actor va fi întotdeauna mai faimos decât un contabil, prin natura profesiei. Faima nu este numai un produs al industriei cinematografice sau al artei. Noțiunea de faimă s-a schimbat, în special în utimul deceniu, datorită avântului tehnologic, al informației digitale și ale atâtor reivste gen “People” si “National Inquirer” care răspândesc bârfe despre staruri de film și muzică ușoară. O altă interpretare a noțiunii de vedetă a zilelor noastre este poate nevoia primordială de povești. Într-o lume în care foarte puțini mai citesc, aceste can-can-uri satisfac necesitatea omului de divertisment.
Un critic de artă, Daniel Herwitz, a scris o carte (“Starul ca icoană”) în care se axează în principal pe statutul de vedetă simbol: prințesa Diana, Jacklyn Kennedy, Grace Kelly și Marilyn Monroe. Un statut ca acesta, susține el, necesită o aură și o distanțare care nu pot fi atinse peste noapte prin intermediul internetului sau a show-urilor de televiziune. Herwitz e de părerea lui Rowlands că nu mai există nici o corelație între talent și faimă însă crede că televiziunea a creat o zonă de confort telespectatorilor prin intermediul telenovelelor. Într-adevar, lumea e mai săracă fără aceste icoane-vedete ale trecutului, însă spectatorii ar trebui să fie atenți să nu cadă pradă miturilor create de acestea. Tocmai aceste mituri sunt exploatate de Mark Borkovsky în cartea sa “Fabrica de faimă: cum producatorii de staruri din Hollywood au creat industria celebritații.” Având el însuși o firmă de relații publice în Hollywood, Borkovsky știe lucruri la care nu oricine are acces, deși unele dintre istorisirile cuprinse în cartea sa sunt de notorietate publică, precum exemplul studiourilor Fox care au asigurat picioarele actriței Betty Grable pentru 1 milion de dolari în 1943, în timp ce campania pentru găsirea vedetei cea mai potrivite să o joace pe Scarlett O’Hara în “Pe aripile vântului” a fost considerată cea mai mare și influentă campanie dusa vreodată. Sistemul generator de staruri, scrie el, a fost influențat de sex, droguri și scandaluri. În zilele de aur ale Hollywoodului, publiciștii se străduiau cu greuate să ascundă veștile proaste de mass-media, pentru că publicul era mult mai puritan decât în zilele noastre. Pentru a proteja imaginea clienților, agenții recurgeau la invenții. Biografiile fabricate erau la ordinea zilei. Actorul Mikey Rooney a declarat într-un interviu recent că în vremurile acelea el colecționa blonde, brunete și roscate în timp ce agentul său declara în presă că actorul colecționa timbre, monezi și cutii de chibrituri. Cei mai buni agenți publicitari ai acelor vremuri se ocupau să aranjeze avorturi, să mușamalizeze afaceri și să facă în așa fel încât sinuciderile să pară accidente. Borkowsly chiar susține că datorită dezvoltării tehnologice fără precedent e imposibil acum pentru vreun agent să mai mintă atât de liber. Libertatea comunicației a ucis posibilitatea de a minți de care au dispus generațiile anterioare.
De aceea probabil, în ziua de azi, autobiografiile ocupă un loc atât de important. Lumea nu mai citește beletristică, însă e interesată de biografii. Oricine este “cineva” în ziua de azi (prin asta înțelegând sensul peiorativ al noțiunii de “faimos”) a scris cel puțin o autobiografie sau o carte de eseuri personale. Marea majoritate a lor au câștigat bani buni de pe urma acestor afaceri. De exemplu președintele Obama (aceasta ca să părăsim pentru o secundă sfera filmului și să intrăm în cea a politicului) a câștigat bani în modul cel mai clasic cu putință, în urma unui contract pentru cartea sa autobiografică. Bill și Hillary Clinton la fel, ba chiar Steve Jobs a început să își scrie autobiografia. Realizatorul acestor “minuni” este un avocat al cărui nume e total necunoscut mass mediei sau populației, însă notoriu în lumea starurilor și a personalităților de orice fel: Bob Barett. El este omul care creeaza vedete peste noapte, negociind contracte de milioane cu edituri, firme sau alte instituții. Celebritatea în ziua de azi nu se limitează la sfera politicului, show-biz-ului sau a artelor. Parafrazându-l pe Andy Wharol, aș spune că oricine are cele 15 minute de glorie prezise de faimosul pictor, are șansa de a-si le exinde grație avocaților sau agenților de genul lui Bob Barett, dornici de a propulsa pe oricine în sfera “faimei”, fie ca persoana în cauză e un om de știință, o prostituată sau un drogat care a reușit o recuperare completă. Vorbesc aici de profesorul David Servan-Schreiber din Pittsburgh și bestsellerul său tradus în 29 de limbi în care explică cum s-a vindecat de cancer în urmă cu 16 ani, de fosta prostituată Ashley Dupree, care a refuzat contracte banoasecu edituri în urma scandalului Spitzer, devenind model și apucîndu-se de yoga și de profesorul James Frey care a fost acuzat în emisiunea lui Larry King că ar fi inventat capitole întregi din cartea sa “Un milion de bucațele” în care vorbește despre lupta sa cu alcoolul și drogurile.
Cu toate acestea, controversele legate de viața unor vedete, le sporește popularitatea. În cazul lui James Frey, acuzațiile de a-și fi falsificat memoriile, au propulsat cartea pe locul întâi în topul vânzărilor săptămâni de-a rândul. În cazul Martei Stewart, diva de pe canalul de mâncare, “Food Channel”, care a făcut închisoare pentru niște nereguli fiscale, toată această întâmplare i-a adus un nou show de televiziune și mai multă popularitate în rândul audienței feminine, care o percepe acum ca pe o ființă serenă, meditativă, înțeleaptă.
Nu se poate să vorbim de cultul celebritații și de existența unor “rețete” de a fabrica vedete fără a o aminti pe Oprah, cea mai puternică și cu cea mai mare influență femeie din lume. Afirmațiile sale pot distruge sau lansa cariere; cărțile nominalizate de ea în show-ul său devenind peste noapte best-seller-uri, atrăgînd atenția cineaștilor din Hollywood și al agenților literari de pretutindeni.
Există însă și lucruri care nu se întâmplă peste noapte: majoritatea celor pentru care visul de a deveni vedetă prinde rădăcini încă din copilarie, au parinți care îi duc la concursuri de frumusețe sau își încearcă norocul făcînd reclame și jucînd în seriale pentru copii, studiourile Disney fiind astfel o pepinieră pentru industria cinematografică și muzică. Exista și actori care au studiat la cele mai renumite facultăți din lume și care au renunțat la profesiile lor de fizicieni, psihologi sau chimiști, pentru a urma o carieră mai spectaculoasă ca actor sau manechin (de exemplu James Eckhouse din Beverly Hills 90210, Natalie Portman și Cindy Crawford).
Cum fac parte din generația X, care a crescut cu filmul “Veronica” și emisiunile lui Iurie Darie și ale Mihaelei Istrate, înțeleg de pildă cozile la bilete pentru concertul lui Miley Cirus, moda lansată de Hanna Montana și bretonul tuns a la Hilary Duff în rândul tinerilor adolescenți. Accept și respect cântareții, dansatorii și actorii, indiferent de meridian și statut. Spectacole ca “American idol” și “Dansez pentru tine” sunt făcute pentru a propulsa staruri. Ce nu înțeleg este faima fără substanța, popularitatea gratuită. Am dificultați în a privi, fie și numai câteva minute, emisiuni gen “Viața simplă” sau “Cea mai bună și nouă prietenă a mea” a lui Paris Hilton. Cu toate acestea, când stau la coadă la supermarket, răsfoiesc paginile revistelor de scandal, oprindu-mă asupra articolelor fără substanță și a fotografiilor făcute de paparazzi. De câte ori vreun prieten sau cunoscut își exprimă nedumerirea îl liniștesc astfel: celebritatea este ca fast-food-ul. Toata lumea îl condamnă public, însă ne “înfruptam” din el, măcar ocazional, pentru că, de ce să nu recunoaștem, are gust bun.

O croazieră şi şase cocteiluri

de Adriana Popescu

va apare in “Fusion” aprilie 2009

 Cred că m-am îndrăgostit de bucătăria din insulele Caraibe văzând-o la televizor pe Daisy Martinez gătind pentru invitaţii ei. Nimic nu e mai interesant pentru un emigrant decât să descopere secretele culinare ale locului, iar cum America e o ţară de emigranţi reţetele însele evoluează dobândind un statut de sine stătător. Pe scurt, am făcut o pasiune pentru băuturi exotice, ananas cu friptură,  dulce de leche şi orez cu cârnat chorizo. Am învăţat pe dinafară reţetele de pina colada şi caipirinia şi m-am lăudat musafirilor cu ele până când într-o zi, cineva m-a întrebat dacă am fost în Caraibe. Această întrebare ne-a determinat – pe mine şi prietenul meu, bucătar amator, de felul lui din Turcia, dar stabilit de mulţi ani în America – să mergem într-o croaziera in Caraibe. Am ales traseul cu grijă, urmând să ne începem călătoria în San Juan, Porto Rico, şi să ne-o continuăm în insule, poposind câte o zi ân St. Marteen, St. Johns şi Bahamas, suficient pentru un prânz bun, câteva ore la plajâ sau o vizitâ a punctelor de interes locale. În San Juan am ezitat între a merge să vizităm fabrica unde se produce faimosul rom “Bacardi” sau a încerca un asopao la restaurantul “La Bombonera”, recomandat călduros de şeful meu, care s-a născut şi a copilărit în Porto Rico, asemeni lui Daisy Martinez. În cele din urmă am optat pentru  asopao, o mâncare picantă cu peste, creveti si orez asemanatoare gumbo-ului din New Orleans, atraşi fiind de peştele proaspăt şi de bucătăria creola, un amestec de stiluri spaniole, africane şi latine, in care meniul, cu mofongos (platan umplut cu carne tocată) sau classicul arroz con pollo ni s-a părut mai impresionant decât bunătaţile de pe vapor.
 Pe vasul de croazieră ne aşteptam să fim “răsfăţaţi”; ne obişnuisem să bem un Mojito Cubano sau Carribean Breeze înainte de cină – însă aromele autentice din porturi au fost o surpriză pentru amândoi. Surpriza a fost şi faptul că, înapoi pe vas, în sala de mese demna de “Titanic”, cu pian, clinchet de cristaluri şi rochii de seară, chelneriţa care ne servea se numea Livia şi era din Braşov. Cu o graţie infinită ne-a recomandat bucatele şi a desfăcut vinul primind complimentele noastre în timpul şi la sfârtşitul mesei, când ceilalţi meseni, un tânăr avocat cu soţia în voiaj de nuntă şi un cuplu de profesori care călătoriseră în toată America de Sud, nu mai pridideau cu complimentele.
 În fiecare zi aveam de ales între trei  restaurante pentru prânz şi cină. Era în primul rând bufetul de pe puntea numărul şase, deschis toată noaptea, probabil pentru cei care doreau să-şi încerce norocul la cazinou. E drept că după miezul nopţii nu mai găseai decât pizza şi sandwichuri, însă dacă barmanul de vizavi se întâmpla să fie turcul Ahmet – cu care prietenul meu se împrietenise, problema era rezolvată.
 În marea majoritate a timpului am cinat în restaurantul de pe punte principală, unde Livia ne aştepta cu zâmbetul pe buze, dându-ne explicaţii suplimentare când întrebam despre cafeaua mexicană cu lichior sau punciul cu rom. Livia trăise timp de doi ani navigând între insule, încât le învăţase istoria şi obiceiurile. Aşa am aflat că băutura preferată a piraţilor era romul şi că ei au fost cei care au inventat punciul cu rom. Până la sfârşitul călătoriei mi-a propus să-mi aducă înaintea fiecărei mese câte un cocteil şi eu să ghicesc ce este. În prima zi a fost destul de uşor, banana daiquiri, din cauza gustului pronunţat de banană şi lămâie verde, sau poate pentru că îl mai gustasem înainte şi îmi plăcuse. Cred că unul din profesori spusese la masă că originea lui era în Cuba, fiind inventat pe plaja cu acelaşi nume. Aşteptam cina cu aceeaşi nerăbdare cu care mergeam ziua în excursii sau zăboveam în pieţele cu suveniruri, încercând papuci de plajă şi tricouri în culori vii. A doua seară nu am ghicit exact exact numele cocteilului însă am bănuit că era ceva ce băusem pe plajă în St. Martin. Mă contrazisesem cu prietenul meu pentru că insula St. Martin era jumătate franceză, jumătate olandeză, neputându-mă hotărî  căreia dintre naţionalităţi îi aparţinea cocteilul pâna când avocatul ne ceru permisiunea să guste şi spuse că după părerea lui, e tot cubanez: rom şi ananas. Soţia lui detectase şi puţin ghimbir, ceea ce însemna că nu era altceva decât “Plaja din Havana” astfel încât am ghicit şi de data aceasta. Jocul începuse să ne prindă astfel încât, chiar când am cinat la Portofino, restaurantul italian de lângă de sala de sport, la care trebuia neapărat făcută rezervare, ne-am oprit câteva minute la masa noastră, pentru a vedea cu ce cocteil ne întâmpină Livia. Întâmplarea a făcut să fie 4 iulie, ziua naţională a Statelor Unite, sărbători cu preparate culinare americane şi muzică de jazz. De aceea poate, am crezut că coteilul adus era un Manhattan – ce putea fi mai american decât asta? N-am vrut să ne dam bătuţi şi numai seara târziu, la barul de la ultimul etaj,  în faţa unei gustări reci, şi ascultând muzică latină, chelnerul ne-a adus exact acelaşi cocteil. L-am întrebat amândoi odată cum se numea,  iar a doua zi i-am spus Liviei că recunoscusem deja reţeta cocteilului “El Presidente”- Preşedintele. Întotdeauna navigam noaptea. Nici nu ne dădeam seama ca înaintam dacă nu ar fi fost vântul şi mirosul de alge de pe punte. În timpul zilei, piscina, minigolful sau patinoarul acoperit erau suficiente să suplinească lipsa uscatului. Într-una din zile – era atât de uşor să pierzi noţiunea timpului navigând între insule tropicale una mai frumoasă decât alta, Livia mi-a adus un cocteil albastru, pe care nu îl mai gustasem în viaţa mea.  Părerile au fost împărţite: prietenul meu a crezut ca era un martini cu lichior Curacao albastru; avocatul a detectat un gust de fruct tropical, suc de portocale sau de ananas. Oricât am insistat, Livia nu ne-a spus numele băuturii. În ultima zi a fost organizată o expoziţie culinară cu bufet şi înainte de aceasta am fost serviţi cu un “tequilla sun-rise” pe care l-am recunoscut imediat. Rar mi-a fost dat să văd mâncare prezentata mai frumos, culori alternânde şi pastelate, migăloase sculpturi în pepene, torturi supraetajate, decorate atât de atent încit ar fi făcut mândria oricarei nunţi, fripturi a căror aroma te îmbăta şi salate în care coloritul legumeleor contrasta plăcut cu nuanţele şerveţelelor şi ale feţelor de masă. Am gustat de ici şi colo, fie un crevete pe o bucată de biscuit, fie o bucată de brânză, cu şuncă şi mărar, sau un fursec ce se topea în gură, fiindu-mi milă parcă să deranjez simetria decorului, un poem culinar. Cumpărasem din insula St. Johns o carte de cocteiluri şi, cu ea, în mână, mă străduiam să ghicesc numele băuturii servite de Livia cu o seară înainte. Fusese o săptămână de vis pe care aveam să mi-o amintesc toată viaţa. Nu puteam să-mi imaginez viaţa celor de pe vas care urma să ia totul de la capăt, cu alţi pasageri, alte opriri în San Juan, alţi mesni în salonul mare, alte melodii răsunând noaptea din barul de la ultimul etaj, alte şoapte pierzându-se în briza sărată a mării. În ultimele minute dinaintea plecării, când mi-am luat rămas bun de la Livia, mi-a şoptit că băutura se numea “Croazieră în Caraibe” şi de aceea era albastră ca marea. Mi-a dat şi reţeta pe care o fac din când în când, atunci când vreau să-mi amintesc de cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea.
Croazieră în Caraibe (pt 1 pahar)
1 ligură de rom Bacardi
1 lingură de triple sec
1 lingură de curacao albastru
1 linguriţă de zahăr
2 linguri zeamă de lămâie
4 linguri de suc de ananas

Prepaprare: Se amestecă totul şi se serveşte cu gheaţă mărunţită într-un pahar cu marginea data prin zahăr şi cu felii de portocală.

 

Sex și politică

de A. Popescu (va apare in numarul din martie al revistei Playboy) 

Femeia din fața mea îi spune prietenei că l-a conceput pe fiu-său când echipa favorită a soțului a pierdut campionatul mondial de fotbal. Fără să vreau mă uit la puștiul care se joacă mai încolo cu alți copii din parc și mă întreb dacă el ar fi existat dacă echipa soțului ar fi câștigat titlul. Poate că da și brusc ajung la concluzia ca sexul e un panaceu universal. Altfel cum se pot explica sumedenia de scandaluri sexuale care au măturat scena politică americană în ultimul an, intensificându-se parcă în vremuri de criză față de vremurile de
prosperitate. Am citit explicații că în vreme de criză divorțul devine prea costisitor și atunci lumea preferă adulterul.
Probabil că stressul din lumea financiară l-au făcut pe președintele
Fondului Monetar Internațional, Dominique Strass-Khan să întrețină relații
extraconjugale cu o angajată, unguroaica Piroska Nagy. În urma unei investigații, Nagy și-a dat demisia, iar soția sa, Anne Sinclair, o cunoscută jurnalistă franțuzoaică, a fost la un pas de a divorța. Scandalul acesta a izbucnit la nici 15 luni după ce Paul Wolfowitz a demisionat din poziția sa de președinte al Bancii Mondiale, ca urmare a unor acuzații de favoritisme față de o angajată tânără.
Nu banii aduc fericirea, spunea de mult o glumă, ci numărul lor. Iar când
aceștia se volatilizează peste noapte în schema piramidală a lui Bernard Madoff – afacere care a zguduit Wall Street-ul și cercurile financiare mondiale la foarte puțină vreme după colapsul bancar din Septembrie – e firesc ca divorțurile să urmeze. Ironia soartei face ca însăși soția lui Madoff să deschidă acțiune de divorț exact în ziua când Bernard a fost arestat. Nora acestuia, Deborah Madoff, a urmat exemplul soacrei, însă “The New York Post” afirmă că cei doi soți sunt separați de un an și că Andrew Madoff se va retrage la vila din sudul Franței a tatălui sau, în timp ce mama sa scoate liniștită din țară bijuteriile de familie, fleacuri sentimentale, în valoare de milioane de dolari.
Tot frauda financiară perpetuată de Marcus Schrener, proprietarul firmei
Heritage Wealth Management din Indiana, l-a determinat pe acesta să-și însceneze propria moarte, zburând în avionul personal și lăsându-l să se prăbușească în Florida, după ce a anunțat poliția despre o fictivă defecțiune tehnică și a trimis unor cunoscuți, un email despre intenția de a se sinucide. Cu câteva minute înainte de prăbușire, a sărit cu parașuta și a dispărut în noapte, cu o motocicletă Yamaha, pregatită din vreme. În cele din urmă, autoritațile au
depistat farsa și l-au arestat. E neclar dacă frauda fiscală sau legătura cu
amanta – despre care soția sa susține că dura de ceva vreme- l-au împins pe Marc la un asemenea gest disperat.
Poate că totuși nu există o corelație directă între sex și bani, ci mai
degrabă între sex și alcool, pare să insinueze cazul binecunoscutului actor al serialului « Dosarele X », David Duchovny, internat în urmă cu câteva luni pentru a-și vindeca adicția sexuală.  Cumva, în viața reală, și-a făcut loc personajul interpretat de el în serialul de mare succes intitulat “Californication” și difuzat pe canalul “Showtime”. Actorul însuși leagă această boală de consumul
de alcool însă nu cred că a convins pe cineva.
Fie că e vorba de alcool, stress sau bani, infidelitațile se țin lanț în
politica americană. Desigur, probabil că nici unul nu va face atâtea valuri ca idila președintelui Clinton cu Monica Lewinsky, însă câteva din cele mai recente, prin ineditul lor, au făcut chiar obiectul unor contracte cu Hollywoodul.
Primarul orașului Detroit, Kwame Kilpatrick și șefa lui de cabinet, Christine Betty, au trăit o poveste de dragoste intensă, cu mesaje sezuale pe telefon și petreceri monstruoase, cu stripteuze. Totul a fost mirosit de către șeful poliției care a început să-l investigheze pe primar și acesta l-a concediat. Adulterul primarului, om însurat, cu 3 copii, a fost dat în vileag și a făcut obiectul multor articole și emisiuni.
Statul Florida pare urmărit de un blestem: numărătoarea voturilor prezidențiale a fost greșită; cu doi ani în urmă congressmanul Mark Foley a demisionat în urma acuzațiilor de a fi trimis mesaje prin care solicita sex unor tineri adolescenți, pentru a fi urmat de senatorul Tim Mahoney, care e implicat la rându-i într-un scandal sexual în legătură cu o amantă a cărei tacere o plătește cu 50 de mii de dolari. Oare e de vină soarele? Vremea frumoasă care incită la sex?
În urma acestor scandaluri; faptul că senatorul John Edwards, cel care a
candidat alături de John Kerry la alegerile prezidențiale din 2004, are un copil cu o colegă de campanie, Rielle Hunter, nu pare să mai șocheze pe nimeni. Conform revistei “National Enquierer”, care a publicat o fotografie a senatorului ținând în brațe copilul, Hunter este plătită pentru a tace din gură. Senatorul a dat un interviu canalului de televizune ABC în care recunoaște relatia cu Hunter, susține că i-a spus soției sale, Elisabeth, despre legătura extraconjugală, dar că nu el este tatăl copilului și nici cel care i-a cumpărat tăcerea. Edwards mai adaugă că adulterul a început într-un moment când cancerul de sân al soției sale începuse să regreseze și că a fost o directă consecință a urcușului său pe scena politică: a crezut că poate face orice fără să dea socoteală.
Tot în scena politicului, în singurul stat din America în care prostituția e legală, citim despre guvernatorul dat în judecată pentru abuz sexual. Jim Gibbons, guvernatorul statului Nevada, a fost dat în judecată de către o tânără, Chrissy Mazzeo, pentru că acesta i-a făcut avansuri sexuale într-un bar. A doua zi, tânăra și-a retras acuzația pe motiv că a primit mesaje de amenințare din partea campaniei electorale republicane, care susținea că un scandal politic de avengura acestuia nu putea decât să dăuneze reprezentanților lor în alegerile din Noiembrie 2008. … Chiar dacă Chrisie și-a retras plângerea, aceasta a fost probabil picătura care a făcut să se reverse paharul, pentru că doamna Gibbons a intentat proces de divorț. Știa dumneaei că soțul avea o amantă, medic în Reno, cu care își petrecea atât de mult timp, încât devenise un musafir în propria lui casă.
Ce se întâmplă în Nevada este însă departe de ceea ce a avut loc în Washington DC. De aceea, poate, șocul a fost de zeci de ori mai mare când am
auzit la CNN că guvernatorul statului New York, Eliot Spitzer, a condus o rețea de prostituție numită “Emperors Club VIP”. Spitzer, supranumit și “Clientul nr.9″, a fost prins după ce a aranjat să se întâlnească în hotelul “Mayflower” din Washington, cu o tânără prostituată de 22 ani din New York, Ashley Dupre, plătindu-i acesteia totul: drumul, taxiul și onorariul, un total de 4300 dolari, în cash. Camera de hotel fusese rezervată pe numele prietenului său, George Fox, fără a bănui că agenții federali l-au avut sub supraveghere de multă vreme. În cele din urmă s-a dovedit că în ultimii ani, cei în care a avut funcții importante în administrația de stat, Spitzer a cheltuit 80 mii de dolari pe prostituate. Investigația lui a pornit de la niște trazacții care au părut dubioase Serviciului de Venituri Interne (IRS) și care au dezvăluit cercul de prostituate pe care îl conducea și eforturile sale de a spăla banii câștigați prin aceste mijloace.
În cele din urmă Spitzer si-a dat demisia, iar soția sa, deși profund mâhnită de întregul scandal, nu a intentat proces de divorț. Singura câștigată din acest scandal a fost, poate, tânara Dupre care a devenit peste noapte celebră, oferindu-i-se contracte pentru a poza în Hustler și Penthouse.
Când să credem că am văzut tot ce se putea vedea în materie de sex și
politică, un alt scandal ne ia prin surprindere:  matroana Washingtonului,
Deborah Jeane Palfrey, supranumită și DC Madam, o femeie care a condus o
rețea de prostituție a cărei clientelă era formată exclusiv din personalități și oameni politici. Având ea însăși o diplomă în criminalistică, Deborah a avut de a face cu legea, încercând să formeze rețele de prostituate și apoi să fuga în Canada. După 18 luni petrecute în pușcărie, în 1992 a fondat compania Pamela Martin și Asociatele, în care a recrutat prostituate prin intermediul ziarului “The Diamondback” al Universității Maryland și al publicației “Washington City Paper”. Angajatele ei cerau 300 dolari pe oră și multe aveau diplome și cariere profesionale.
Deboarh Palfrey a aparut la televizor în cadrul emisiunii 20/20, de pe
canalul ABC, ca invitată într-o investigație. În acestă emisiune a declarat
că deține numerele de telefon a 15 mii de clienți și din acel moment telefoanele avocaților clienților ei au început să sune cu intermitență, toți implorând discreție. Scandalul a dus la demisia ambasadorului Rendell Tobias din poziția sa de la Departamentul de Stat și de la Agentia pentru Dezvoltare Internațională. Mai târziu Deborah a făcut publică pe internet lista celor 15 mii de clienți care putea fi copiată de oricine pe computerul propriu. Din această listă făceau parte mulți politicieni, figuri importante ale economiei americane, cărora nu le-a picat bine un scandal în ajun de alegeri parlamentare.  Nemaiputând îndura stressul, una din prostituatele ei s-a spânzurat. Ulterior, Deborah a fost arestată și acuzată de spălare de bani și folosirea postei în scopuri ilegale. Deși era optimista în ceea ce privea pedeapsa sa, Deborah a fost găsită moartă în fața casei mobile a mamei ei, în Florida. Nota “sinucigașă” explica faptul că Palfery și-a pus capăt zilelor, demoralizată, pentru că, la ieșirea din pușcarie avea să aibă 50 ani și nici un ban. Moartea ei a fost privită cu suspiciune și chiar “New York Times” a publicat un articol despre ea. Juralistul Dan Moldea, care se ocupă în special de cazuri de corupție și crimă organizată, colabora deja cu ea la realizarea unei cărți. Întrebat, acesta a declarat că Palfrey ar fi spus că mai degrabă se sinucide decât să meargă din nou la pușcărie, pentru că prima experiență fusese devastatoare și nu ar fi putut să mai îndure încă una ca cea prin care trecuse. Cu toate acestea există încă suspiciuni că ar fi fost omorâtă. Povestea ei a atras atenția Hollywoodului, care intenționează să facă un film despre viața și afacerile ei.
În retrospectivă, mi se pare că totul are iz de cinema, dacă nu ar fi vorba de lucruri despre care mass media a vorbit îndelung. În definitiv “errare
humanum est” iar sexul este panaceu universal. Asta a afirmat pastorul Ed Young de la biserica Evanghelică “Fellowship Church” din Texas, atrăgînd atenția întregii Americi, încât îndemnul lui către congregație, de a uita criza economică și a face dragoste zilnic, a ajuns pe prima pagină a multor ziare. La fel susține si Noel Biderman, proprietarul unei agenții matrimoniale pentru oameni căsătoriți (www.ashleymadison.com), care a fost invitatul unei stații de televiziune din Los Agngles, unde a răspuns foarte calm tuturor întrebărilor puse până și de cel care prezenta vremea, că afacerea lui nu numai că nu distruge căsnicii, dar le protejează, pentru că multe persoane pot găsi cu ajutorul serviciilor lui, ceea ce nu gasesc acasă, nefiind nevoiți să mintă asupra statutului lor pe alte pagini matrimoniale. Prin urmare, în sau în afara căsătoriei, totul în jur pare să sugereze că amorul e soluția tuturor problemelor. Cum altfel ne putem explica faptul că se întâmplă lucruri neașteptate, precum căsătorii între supermodele și bărbați putred de bogați, cu un cap mai scunzi decât ele și cu mulți ani mai în vârstă? Ori poate că puterea este cel mai puternic afrodisiac, precum pare să fie cazul în divorțul secret și presupusa căsătorie a lui Vladimir Putin cu gimnasta Alina Kabaeva? Sau al sexului în trei, între guvernatorul statului New Jersey, Jim McGreevey, soția sa și un membru al campaniei guvernamentale, Ted Pedersen? Ori în relația de amor dintre binecunoscuta prezentatoare americană Barbara Walters și senatorul din Masachusets, Edward Brook, relație consumată în urmă cu 30 ani? Oricare ar fi răspunsul, mă gândesc la copilul din parc, a cărui soartă a atârnat de rezultatul unui meci de fotbal, însă poate că el nu va ști niciodata asta. Si poate că atunci când va crește va intra în politică și vom auzi de el. În definitiv, e copilul unor emigranți italieni și, dacă îi luăm la bani mărunti, sexul și politica merg mână în mână și la ei, ca și la francezi sau oriunde, de altfel.

Ziarele, încotro?

           de A.Popescu (articol predat ziarului Sǎptǎmâna Financiarǎ)

 Sfârşitul ziarelor tipǎrite a fost prezis încǎ de la apariţia internetului cu acelaşi aplomb cu care a fost lasnatǎ ideea sfârşitului romanului ca gen, încǎ de la mijlocul secolului trecut. Bineînţeles, crizele financiare nu fac decât sǎ punǎ gaz pe foc şi sǎ sublinieze ideea cǎ ziarele (de fapt presa) încǎ sunt a patra putere în stat – romanul e cu totul o altǎ discuţie. Bunǎoarǎ, la inaugrarea lui Obama, toate ziarele din America au avut un tiraj nebun, din care au rǎmas multe expemplare nevindute. Motivul? Omul de rând nu e interesat de mǎrturii media, de “capsule ale timpului” pe care sǎ le lase moştenitorilor drept dovda “am fost acolo”. Multe ziare se confruntǎ deja cu o situaţie financiarǎ acerbǎ şi multe şi-au schimbat stǎpânii în trecutul apropiat. Dintre acestea m-aş opri asupra ziarului “The Wall Street Journal” a carui cumpǎrare de cǎtre Rupert Murdoch în 2007 a generat multe întrebari şi temeri din partea cititorilor fideli, obişnuti cu anumite standarde. Din fericire, ziarul şi-a urmat formula cu care cititorii erau deja obişnuiţi.
 Zilele acestea însǎ, “Boston Globe”, un ziar cu mari probleme financiare şi “Seattle Post-Intelligencer”, un ziar în cǎutarea unui cumpţrǎtor, s-ar putea sǎ nu beneficieze de aceaşi soartǎ. Ziare cu probleme mai sunt, de exemplu “Chicago Sun-Times”, care în momentul de faţǎ încǎ nu a luat o hotǎrâre dacǎ sǎ trimitǎ aşezarea în paginǎ în India sau nu, deşi grupul de presǎ european, “Mecom” condus de David Montgomery, este foarte interesat de soarta acestei publicaţii şi “Los Angeles Time”, un ziar care a dat faliment în decembrie anul trecut.

 Însǎşi firma Google va opri contractul – preconizat iniţial pentru doi ani- pentru reclame în 50 din cele mai cunoscute ziare americane. În plinǎ crizǎ, saga ziarelor continuǎ. De exemplu Alexander Lebedev, ofiţerul KGB  devenit peste noapte om de afaceri de succes, a cumpǎrat ziarul englezesc “London’s Evening Standard”, cu o zi dupǎ ce mexicanul Carlos Slim, magnatul telecomunicaţiilor, a pariat 250 milioane de dolari pentru “The New York Times”. În acelaşi spirit, Alexander Pugachev, fiul unui oligarh rus,  a cumparat ziarul “France Soir”, o publicaţie franţuzeascǎ de scandal, cu mari probleme financiare.
 Poate cǎ aceşti investitori strǎini nu au fost mânaţi strict de motive economice, deşi mexicanul Carlos Slim îşi argumenteazǎ mişcarea ca fiind strict economicǎ (un împrumut cu dobândǎ de 14%), în timp ce Lebedev îşi justificǎ pasul prin faptul cǎ are nevoie de un ziar în care sǎ demaşte corupţia din Rusia, chiar dacǎ aşa cum este, ziarul londonez pierde bani.
 În afarǎ de ziarele care au devenit pur şi simplu, jucǎrii pentru cei bogaţi, în Statele Unite, marile publicaţii intervieveazǎ publicul pentru a afla ce îi intereseazǎ, publicǎ suplimente gratuite pentru metrou, cerând celor ce publicǎ reclame sǎ se bazeze mai mult pe calitatea cititorilor decât pe tirajul ziarelor. 
 ”Societatea evolueazǎ”, e de pǎrere Frank A. Blethen, editorul ziarului “Seattles Times”,  cel care sperǎ cǎ “baby-boomers”, cei nǎscuţi dupǎ al doilea rǎzboi mondial, vor continua sǎ cumpere ziare, în timp ce preşedintele revistei “Sport Illustraded”, John Squires, a afirmat în faţa unei sǎli pline de ziarişti, cǎ “presa tipǎritǎ e de domeinul trecutului”. Sfatul lui a fost sǎ o uitǎm, pur şi simplu, iar directorii ziarelor ar trebui sǎ îşi concentreze eforturile în totalitate asupra publicaţiilor electronice.
 Aproape cǎ nu existǎ ziar care sǎ nu aibǎ ediţie on-line sau sǎ nu trasmitǎ ştiri pe blackberry, pentru oamenii de afaceri care nu au timp sǎ citeascǎ ediţiile tipǎrite, asemeni ziarelor “Miami Herald” sau “Houston Chronicle”. “San Francisco Chronicles” e un exemplu tipic al fenomenului care se întâmplǎ în media în ziua de azi: vânzǎrile au scǎzut însǎ câştigǎ lunar 5 milioane de cititori on-line.
 Încǎ din anii ‘70, în Statele Unite ziarele au început sǎ piardǎ teritoriu în faţa televiziunii prin cablu. Ziarele au încercat totul, de la schimbarea cuprinsului pâna la a invita în redacţie oameni de pe stradǎ, care sǎ aprobe sau nu  conţinutul unui ziar: cu toate acestea tirajul ziarelor a continuat sǎ scadǎ încǎ din 1987. Tirajul însǎ este un cerc vicios din punct de vedere al venitului. În general el reprezintǎ cam 20% din venitul unui ziar, restul venind din reclame, care la rându-le, depind de tiraj. Dacǎ acesta scade, veniturile ziarului vor scade.
 Dacǎ la toate acestea adǎugam sumarul ştirilor gratuite zilnice, concepute de milionarul Philip F. Anschutz sub forma unui ziar gratuit in Washignton DC (“The Examiner”) înţelegm de ce Google sau alte publicaţii de pe internet oferǎ ştiri gratuite. Unele ziare, precum “Wasihngton Post” oferǎ ediţii gratuite, iar altele numai pentru anumite segmente demografice: de exemplu “Shawnee News-Star” din Oklahoma publicǎ numere întregi adresate femeilor, de 10 ori pe an, în ediţii intitulate “It’s ok” (“E în regulǎ”).
 Alte ziare precum “Washington Post”, conduc sondaje de opinie pentru a afla de ce lumea nu mai cumpǎrǎ ziare. Astfel s-a ajuns la concluzia cǎ reclamele din paginile web sunt mai importante decât cele din ziare prin faptul cǎ pot furniza informaţie despre vizitatorii-cititori. Adevǎrul este cǎ aceste informaţii plus lista firmelor care angajeazǎ atunci când şomajul e în creştere, fac din marile publicaţii afaceri cu adevǎrat profitabile.
 În anul 2003 pagina web a ziarului “The New York Times” a devenit profitabilǎ pentru prima datǎ, urmatǎ la scurt timp de cea a jurnalului “The Washington Post”. În mod curent multe ziare au conţinut gratuit oferind articole sau servicii specializate numai contra abonament: de exemplu revista “The Economist” sau “Financial Times”.
 Încercând sǎ rezolve problma industriei publicistice, Marc Ranalli, directorul executiv al firmei americane “Helium” (cea care îşi propune sǎ vindece toate bolile jurnalismului modern), a dat un interviu canalului de televiziune “Fox Business”, explicînd cǎ în paginile web ale firmei sale, reporterii americani îşi pot posta articolele, urmînd ca ziarele interesate sǎ le cumpere, “Helium” servind astfel drept intermediar între ziare şi reporteri.
 Nu îmi este foarte clar cum funcţioneazǎ stratagema propusǎ de “Helium”. Concurenţa între jurnalişti e binevenitǎ, însǎ cum e convins publicul sǎ citeascǎ?
 Indiferent care este rǎspunsul la aceastǎ întrebare, un lucru este clar: cu ajutorul noilor magnaţi est europeni sau al firmelor high-tech, industria jurnalisticǎ şi ziarul tipǎrit sunt departe de a fi pe cale de dispariţie, ci suferǎ doar o metamorfozǎ, mutarea cǎtre un alt mediu, farǎ însǎ ca cel clasic sǎ disparǎ cu desǎvârşire. În definitv câţi dintre noi nu mai au în casǎ casetele cu muzica preferata din liceu sau pickup-uri cu discuri din vremea studenţiei?

Viagra turcească

de Adriana Popescu

Azi am primit în email un banc despre cei mai buni amanţi din lume. O femeie superbă e agaţată în avion de un bărbat care o întreabă unde merge. Femeia îi spune că se duce la un congres al nimfomanelor unde va prezenta o lucrare pe tema celor mai buni amanţi din lume: indienii nord-americani şi grecii. Când trebuie să se prezinte, bărbatul pretinde că se numeşte Winetou Papadopulos. N-am de lucru şi îl traduc prietenului meu, care e turc. “Cum adică”, protestează el, “cei mai buni amanţi sunt grecii? Evident că sunt turcii.”
Am uitat că grecii şi turcii se au ca şoarecele cu pisica. Cine m-o fi pus să-i traduc?
“Nu vin nordicele la noi special pentru asta? N-avem noi reputaţia că suntem cei mai buni?” continuă el, în timp ce eu mă străduiesc să urmăresc ştirile la televizor.
“Dragă, era doar un banc. Mai ştiu şi altele pe aceeaşi temă, vrei să ţi le spun?”
Încerc să schimb subiectul, dar nu reuşesc. Se încruntă, dă televizorul mai încet şi începe să povestească, arătându-mi cu un gest vag, harta Turciei de pe peretele din spatele barului. Se ridică de pe canapea să toarne nişte vin şi mă întreabă dacă vreau şi eu. Accept, şi ascult cum povesteşte, că într-un oraş din Turcia, pe nume Amasra, există o tradiţie veche de multe sute de ani, care se respectă şi în ziua de azi.
“Un festival care are loc în fiecare an şi la care participă mii oameni. Numai barbaţi.”
Fără să vreau mă gândesc la Rio şi la zilele de Carnaval, când străzile miros a spermă (Llosa a spus asta; eu încă nu am ajuns la faţa locului să mă conving).
“Oraşul acesta e foarte mic”, continuă prietenul, “ca un fel de cetate şi cu toate acestea, o dată pe an, aici are loc o ceremonie, cred, unică în lume.”
Bem vin şi ascult cu o curiozitate crescută.
“În fiecare an, în timpul acestui festival, există un ritual: bărbaţii trebuie să bea cât pot de mult apoi să facă amor cu nevestele.”
Acum am stins de tot televizorul. Ceva nu e chiar în regulă. Ce fel de festival e ăsta daca nu iese nimeni în stradă?
“Mă tem ca nu înţeleg,” spun. “De sărbători, în general, bărbaţii beau şi apoi fac amor cu nevestele; nu văd nimic special în asta. Ca să nu spun că după o anumită cantitate de alcool amorul nu mai e tehnic posibil”, fac eu pe maliţioasa.
Prietenul zâmbeşte punând paharul pe masă, apoi îmi explică:
“Ai dreptate, însă, după ce beau, bărbaţii se duc la moschee şi aşteaptă ca hogea să se urce în minaret şi să arunce mulţimii bomboane speciale, care şterg efectele alcoolului şi îi face potenţi. După aceea se duc acasă, unde îi aşteaptă nevestele în neglijeuri, gata pentru senzaţii tari. Să vezi cum se înghesuie mulţimea, cum îşi înfundă unii buzunarele cu bomboane, să aibă pentru restul anului.”
Sunt chiar nedumerită.
“Bomboane?”
Sigur pe el, îmi explică cu lux de amnaunte cum sunt facute din miere, cu nuci şi un amestec de ierburi al căror secret se pierde în negura vremii şi e păstrat cu sfinţenie. Cam ca reţeta sticlei de Murano, pastrata de veneţieni timp de secole, gândesc, zâmbind. Acum o ştie toată lumea. Prietenul se bucură. S-a zis cu supremaţia grecilor în materie de sex.
“Ce se întâmplă dacă o femeie mănâncă bomboanele cu pricina?” întreb. “Oare conţin viagara? E posibil ca turcii să fi descoperit viagra naturală cu sute de ani în urmă? În plus, nu numai că mareşte potenţa dar te trezeşte din beţie. Dacă ai avea reţeta am face o afacere grozavă.”
Cum de nu s-a gândit nimeni până acum la aşa ceva? Poate că turcii sunt cei mai buni iubiţi din lume dar categoric nu sunt şi cei mai buni comercianţi.
Prietenul pare fericit că mi-am schimbat părerea despre greci. Reţeta secretă nu o ştie dar îi surâde să ne lansăm în afaceri.
“Ce face orice om când vrea să se trezească din beţie?” mă întreabă.
Nu înţeleg unde vrea să ajungă.
“Ştiu şi eu? Bea cafea? Vrei să deschidem o cafenea şi să vindem…bomboane?”
“Total greşit,” mă întrerupe, încât încep să mă gândesc unde bate…
“Ciorbă de burtă,” spune prietenul. “N-ai vazut, în Turcia, vizavi de orice restaurant se poate mânca işkembe, ciorbă de burtă. După care te urci în maşină, şi te duci la nevastă.”
Îl privesc cum râde, şi dă drumul din nou la televizor. Personal nu-mi place ciorba de burtă – când o gateşte, o mănâncă singur – însă ideea afacerii cu bomboane nu-mi iese din cap. Cât timp se uită la ştiri caut repede pe internet şi în mai puţin de o jumătate de oră găsesc câteva magazine virtuale care vând “pasta sultanului” sau “viagra turcească” şi citesc relatări ale unor turişti care s-au pierdut prin bazarul egiptean căutând-o. Ba chiar mă uit la un videoclip pe youtube în care o prezentatoare americană a adus colegilor ei de emisiune câte un borcanel de “viagra turcească” pe care îl oferă “life”. Feţele lor alungite de mirare mirosind conţinutul (“scorţisoară”, spune unul din ei în timp ce celălalt studiază capacul care certifică cinci numere pe noapte) îmi dau o idee.
Zâmbesc: la urma urmei turcii sunt şi buni iubiti şi comercianţi. Afară ninge şi se apropie sărbătorile. Prietenul se uita la televizor şi nu bănuieşte ce cadou o să îi cumpăr.

Obama şi demografiile

articol publicat in Playboy magazine ian 2009 de A. Popescu

 

                Câteodată mă gândesc la România (cea idealizată de mine şi lăsată în urmă în 1994 când am emigrat în SUA,) ca la un paradis pierdut. Vorbesc de paradisul informaţional. Mă gândesc la ea ca la un spaţiu intim, în care nu aveam telefon celular şi messenger, nu primeam zeci de oferte în cutia poştală, şi în general, mă simţeam om, nu categorie demografică. Contactul cu America m-a învăţat că noţiunea de demografie străbate ca un fir roşu activitatea economică, socială şi politică. Însuşi preşedintele Obama nu ar fi fost probabil unde este, dacă nu ar fi ţinut cont de indicatorul demografic: spre ce categorii să îşi canalizeze eforturile, despre ce să le vorbească, ce state să viziteze cu preponderenţă.

                Iniţial m-am amuzat de ofertele de la cutia poştală. Nu m-am gândit nici o clipă că, sosind în America, am încetat de a mai fi eu, ca persoană, ci am devenit o sumă de coordonate în memoria unui calculator, nişte valori care îmi sunt aproape lipite pe frunte şi care mă definesc în ochii oricui, de la funcţionarul bancar pâna la potenţialii prieteni.

                Nu contează ce ai fost, ce ştii, ce-ai citit, ce simţi, ce aspiri. Pentru bănci sau potenţiali angajatori eşti şi vei fi întotdeauna, o suită de numere. Dacă numerele acestea sunt  «bune» băncile îţi vor oferi credite şi împrumuturi, deşi sectorul acesta este temporar blocat şi se speră ca administraţia Obama să-l deblocheze printr-un program de stimulare economică.

                Vorbind de numere, să începem cu vârsta. Dacă eşti tânăr ai avantajul de a găsi o slujbă mai uşor decât cineva mai în vârstă. Criza economică, şomajul, faptul că un tânăr lucrează pe mai puţini bani,  afectează mult viaţa unui emigrant.  Referitor la această problemă preşedintele vrea să creeze 2,5 milioane de locuri de muncă în următorii doi ani, ceea ce ar rezolva problema şomajului şi ar fi un prim pas spre creşterea economică.

                Tot într-o perioadă de creştere economică, însă sub administraţia Clinton, am descoperit la rându-mi, implicaţiile categoriei demografice. Avusesem noroc ca prima mea slujbă să fie în IT specializat pentru industria poligrafică. Lucram pentru revista “Time”, vorbeam zilnic cu redactorii lor la telefon, discutând cerinţele. Voiau un program specializat care să le distribuie automat reclamele în funcţie de zone demografice şi câteva criterii: nu puteau avea de exemplu, două reclame ale firmelor concurente pe aceeaşi pagină şi nici cupoane de reducere de preţuri  pe faţa şi verso-ul aceleiaşi pagini. Mult  mai târziu am înţeles că revista “Time” pe care o citeam eu în New York nu era aceeaşi cu revista “Time” pe care o citeau cei din Florida, de exemplu.

                Conceptul m-a intrigat întrucâtva, dezvelindu-mi o Americă dinamică, în care succesul în orice business se măsoară în abilitatea de a mânui categoriile demografice. De la alegerile locale şi prezidenţiale până la antrepenorul care vrea să deschidă o pizzerie, toată lumea se întreabă cum vor reacţiona categoriile demografice. De altfel, acesta este secretul victoriei lui Barack Obama. Preşedintele ales are talentul de a se adresa maselor într-un fel în care numai Kennedy ştia să o facă. Din ianuarie Obama are sarcina deosebit de grea de a rezolva problemele comune naţiunii (şi lumii) ca economia, războiul, politica externă dar şi pe cele ale categoriilor demografice (impozite, şcoli, locuri de muncă, asigurări, legislaţii, emigrare etc). Cum va face faţă tuturor acestor probleme, nu ştiu însă voturile obţinute afirma clar că, dacă există cineva capabil să redreseze economia mondială şi să rezolve problemele complexe ale lumii , el este acela.

                Până să mă preocupe politica am încercat să înţeleg până unde se ramifică influenţele informaţiei demografice. M-am abonat odata la o revistă de yahturi. Am primit apoi oferte pentru reviste de călătorie, de investiţii, de obiecte de lux. Toate acestea au avut şi o parte bună, pentru că am reuşit să intru într-o sală de sport destul de exclusivistă. Problema e că dacă fac o donaţie sunt apoi agasată de alte firme sau asociaţii de profil cerând donaţii. Undeva, pe un computer, toate aceste informaţii sunt adunate şi prelucrate astfel încât altcineva raţionează că, dacă am cumparat abonament la teatru sunt interesată de manifestari culturale şi astfel toate teatrele din oraş, opera şi filarmonica  mă sună să mă convingă să mă abonez la ei sau să fac măcar o donaţie.

                În mod similar, donând o sumă modică online pentru campania lui Obama, am fost asaltată de cereri să mă înscriu în partidul Democrat sau să ajut campania sunându-mi vecinii sau mergând din uşă în uşă să le explic de ce Obama e preşedintele potrivit.

                Programele de radio şi televiziune ţin şi ele cont de categoriile demografice. Tocmai de aceea candidaţii la preşedinţie îşi difuzează reclamele nu numai pe canalele naţionale ci şi pe cele locale. Libere de zona politicului dar tributare zonelor demografice sunt cinematografele. Am văzut la cinema filme cu tentă politică (îmi vin în minte Sicko şi W) însă filme pe care le-am aşteptat  (de exemplu cel al lui Coppola realizat acum câţiva ani în România)  nu au sosit niciodată pentru că zona demografică nu era suficient de mare încât să asigure săli cât de cât pline.

                În acelaşi spirit, ştirile de la televizor sunt prezentate în funcţie de categoriile demografice.  Ca să aflu ce se întâmplă cu adevărat în lume citesc şi BBC sau ziarele din România.  Nu este propriu zis cenzură – libertatea de opinie e garantată prin Constituţie. Sunt mai degrabă factorii de decizie din fiecare televiziune, care hotărasc, pe considerente demografice, ce este de interes şi ce se poate prezenta.

                Teatrul nu e scutit nici el de tributul plătit zonelor demografice. Trebuie ţinut cont de gustul publicului şi de vârsta lui. Nici un teatru nu îşi asumă riscul de a prezenta piese de avangardă în faţa unei populaţii pensionare sau piese cu preponderenţă clasice în faţa unei audienţe foarte tinere. Nici piese cu subiecte tabu (avort, homosexualitate) în faţa unui public conservator şi religios. Problemele tabu menţionate au făcut şi vor face subiectul unor filme/piese/ cărţi, însă legislaţia privitoare la ele este influenţată de direcţia preşedinţiei. Dintotdeauna a existat în SUA dezbaterea pro şi anti avort. Obama sprijină dreptul femeii de a alege. Aceasta este poziţia partidului din care face parte. Căsătoria între persoane de acelaşi sex este un subiect controversat ; aprobarea sau dezaprobarea lui depinzând de asemeni de zonele demografice. Asemeni marii majoritaţi, preşedintele Obama este împotriva căsătoriei, însă în favoarea uniunilor civile între persoane de acelaşi sex.

                Acum 13 ani, când mi-am luat primul calculator personal şi am început să-mi petrec timpul pe internet, am aflat că există pagini web care culeg date personale şi transformă toate acestea în unealtă de marketing. Altă dimensiune a conceptului de demografie. Toate aceste date se adună conştiincios în computere, devenind factori de decizie pentru firme şi servicii. Parafrazând un proverb românesc, americanii funcţionează după principiul «Spune-mi din ce categorie demografică faci parte, ca să îţ spun cine eşti.» Totul funcţionează după şablon, după criterii prestabilite. Marea majoritate a magazinelor, inclusiv supermarketurile oferă carduri de membru. Totul în jur pare a te îmbia să aparţii  unei categorii sau alta, eventual mai multora. A refuza  înseamnă să nu mai poţi funcţiona, în care caz trebuie să plateşti totul cu cash şi, din punct de vedere al magazinelor, să nu mai exişti.

                Am acumulat carduri de membru în portofel până când, aflată într-un magazin de câini şi pisici, am fost refuzată de casieră pe motivul că îi dădusem să scaneze cardul unui alt magazin de mâncare pentru animale. Sub pretextul reducerii de preţuri cu câţva cenţi pentru membri, aceste carduri nu fac decât să colecteze informaţie despre câţi bani cheltuie lumea anual în reţeaua lor şi pe ce produse, urmând ca  programe specializate să analizeze datele şi să facă previziuni. Să gândească pentru tine, asemeni dispozitivului inventat de compania TIVO, acum ciţiva ani, care, bazat pe emisiunile pe care îl programai să le înregistreze de la televizor, îţi ghicea gusturile şi înregistra emisiuni de aceeaşi factură, care ar fi putut să îţi placă. TIVO a fost şi este o adicţie pentru mine. Nici acum nu pricep cum de mai există oameni care privesc emisiunile pe viu, în timp real şi, de multe ori, când sunt într-o vizită unde e un televizor în surdină, îmi vine să pun mâna pe telecomandă, să «sar» peste reclame.

                La fel funcţionează marile firme de comerţ on-line, între care Amazon este prima care îmi vine în minte. Un prieten bun mi-a mărturisit adicţia faţă de amazon.com.  Lunar cheltuieşte o grămadă de bani pe carţi pentru a găsi în email oferte similare, care i-ar putea place. «Nu mai pot», mi-a mărturisit. «Daca mă prinde nevastă-mea câţi bani cheltui pe cărţi cred că divorţează.» «Stai liniştit», i-am spus, «s-a inventat butonul delete. Foloseşte-l. »

                Algoritmii care anticipează gusturile şi nevoile oamenilor – ca orice produs al imaginaţiei umane – nu funcţionează întodeauna perfect. Aşa cum orice american are un număr de identitate în evidenţa populaţiei, tot aşa are asociate nişte numere, reflectând istoria de credit. Un număr secret care indică dacă îşi plăteşte împrumuturile sau ratele la timp. Dacă este un om în care se poate avea încredere din punct de vedere fiscal. Sectorul financiar beneficiază la ora actuală de cel puţin trei sisteme diferite de evaluare a persoanelor particulare, atribuindu-le fiecăruia un număr (scor) reprezentând nivele de încredere fiscală în acea persoană. Un scor mare reprezintă «demn de încredere», un scor mediu indică «întirzie uneori cu plaţile, dar în general e corect» precum un scor mic semnalează «risc : persoană care nu-şi plăteşte datoriile». Cu economia în criză cred că ar fi mai bine ca băncile şi instituţiile financiare să fie cele cărora să li se atribuie scoruri sau voturi de încredere, iar legislaţia să fie revizuită, pentru a nu mai putea permite toate speculaţiile care au dus la criza locuinţelor şi prăbuşirea economiei mondiale.               Grea sarcină îl aşteaptă pe Obama. Se pare că preşedintele ales s-a înconjurat de oameni capabili, spre admiraţia democraţilor şi a multora dintre republicani.

                Toată această avalanşă de informaţie, de politică şi economie, de dependenţă de algoritmi şi parametri, scapă câteodată de sub control, devine deranjantă.  De multe ori închid radioul în maşină sau sar peste paginile financiare ale ziarelor direct la arte. Prea multă informatie, lipsa de reglementări legale şi dependenţă de algoritmi complicaţi în procesele de decizie duce la anomalii precum situaţia de recesiune în care ne aflăm. Nimeni nu a putut să prevadă colapsul financiar, deşi e la mintea cocoşului că datoriile excesive nu duc la nimic bun şi un proverb romanesc spune «întinde-te cât îţi e plapuma». Un raţionament mai  “bătrânesc” şi legislaţii corespunzătoare ar fi fost de dorit în sectorul financiar. În legatură cu acesta, preşedintele Obama a formulat un program menit să rezolve criza locuinţelor prin legislaţie care să reglementeze felul în care se vor cumpăra casele în viitor, ajutând pe cei în pericol de a-şi pierde locuinţele şi prin pachetul de stimulare economică.

                Viaţa de zi cu zi abundă de informaţie. Personal, mă deranjează când programe de analiză demografică gândesc în numele meu. Când am depăşit vârsta de 34 ani, a însemnat că am împlinit 35, nu că din punct de vedere al asigurării medicale am început să fiu tratată ca o personă de 40 şi nici că am căpătat gusturi şi îndeletniciri specifice acelei categorii de vârstă. Altminteri ajung să simt că nu îmbătrânesc, ci doar trec dintr-o categorie demografică în alta. Altcineva gândeşte pentru mine, stabileşte de ce am nevoie. Deunăzi, venind de la servici, am găsit la cutia de scrisori două oferte: una să devin membră într-un club al pensionarilor  (deşi mai am douăzeci de ani până la pensie) şi alta să mă anunţe de oferte promoţionale pentru locuri de veci în zona mea.  Uneori avalanşa informaţionlă e atât de absurdă încât îmi vine să las totul baltă şi să merg pe vârf de munte, unde să nu am semnal de telefon. Să duc o viaţă simplă, să nu mai aud de crize economice, războaie, cutremure. Să nu-mi pese de zonele demografice ale lumii şi de lupta lor pentru interese. E o utopie, însă în weekenduri şi vacanţe chiar îmi permit lucrul acesta. În clipe acelea îmi spun ce privilegiată sunt să fiu un om obişnuit. Preşedintele ales nu are acest lux.

 

 

 

 

 

Din Doua Lumi

interviu realizat de A. Popescu

publicat în ”Fusion” Aprilie 2008

Pe Anna Fevola am cunoscut-o acum 10 ani când a deschis restaurantul “La Cucina Flegrea” în cartierul Squirell Hill din Pittsburgh.  Vestea s-a răspândit repede în oraş astfel încât aproape în fiecare seară puteam vedea coada în faţa intrării: cupluri care sărbătoreau vreun eveniment, studenţi sau emigranţi italieni ca Anna însăşi. Poate tocmai de aceea lumea venea de atât de departe pentru că mâncarea nu era americano-italiana, în genul marilor lanţuri de restaurante care împânzeau America, ci autentic italiană cu reteţe din Campo Flegrei, la nord de Napoli, localitatea de unde venea familia Fevola.
Anna nu s-a gândit niciodată să conducă un restaurant.  Şi-a urmat soţul în Irlanda unde a făcut masterul apoi în America pentru doctorat şi între timp s-a gîndit să urmeze cursurile şcolii de bucătari din Pittsburgh. Foarte curând după aceea a renunţat neîmpăcându-se cu sistemul de măsură american în timp ce toate reţetele pe care le gătise o viaţă întreagă erau în sistem metric.
După o scurtă perioadă în care a lucrat pentru hotelul Mariott, în partea de catering, s-a hotărât să-şi deschidă un restaurant propriu. Reţetele ei au avut aşa de mult succes încât deseori  lumea sta la coadă în faţa uşii, în aşteptarea unei mese, chiar în sezonul rece.  De-a lungul celor 10 ani de existenţă restaurantul a facut de două ori obiectul unor aprecieri  în ziarul “The New York Times”.
Deşi mic -doar două încăperi înguste, un hol strâmt şi o bucătarie ceva mai spaţioasă decât cea a caselor din zonă – restaurantul are un aer, familiar, intim.  Din holul mic de la intrare se vede în bucătăria în care Anna îşi îndrumă angajaţii şi pregăteşte mâncarea.
În fiecare dimineaţă stabileste meniul zilei, coace pâinea (8-10 pâini pe zi) şi prăjiturile. Mâncarea este simplă, nepretenţioasă, unică în oraş.  Am întrebat-o pe Anna prin ce diferă preparatele ei de alte restaurante italienesti; care este secretul unicităţii subliniat în “New York Times”.
Din spatele galantarului în care sunt expuse salatele, soseşte răspunsul în timp ce pregateşte ce îi comandasem: escalop de viţel a la Anna.
-Secretul constă în prospeţimea ingredientelor , în simplicitatea reţetelor şi în arome. Restaurantul nostru e specializat în special pe peşte şi fructe de mare.
O privire în meniu îmi confirmă spusele ei. Nouă feluri de pasta, şi aperitive ce includ bruschetta cu sos de roşii, crochete de cartofi şi brinză. Cineva mă sfătuise să încerc risotto cu ton şi calamari sau rigatoni cu sos de vodcă, însă m-a încântat mai mult viţelul, pe care Anna îl prăjeşte puţin în unt şi apoi îl îneacă în vin. Rezultatul – mi s-a spus – avea să fie atât de gustos încât în mod sigur aveam sa revin mai des, sa incerc alte feluri. Miercurea era ziua rezervata pentru risotto.
Avantajul  de a fi într-un restaurnat atât de mic era nu numai intimitatea locului ci în special mirosurile îmbietoare care veneau din bucatarie. Din pragul acesteia văd că alături de viţel pe aragaz avea nişte scoici a caror destinatie, îmi spune, era felul numit “Rigatoni a la Torregaveta”. E un amestec de  diverse scoici, calamari, roşii, dovlecei , cu un sos delicat pe bază de smântâna şi vin alb.
-Reţeta asta combină două lumi: marea şi uscatul, îmi spune, zâmbind şi adăugând ca e de asemeni foarte colorata, îţi vine să o maninci cu ochii.
Studiez lista de bucate în timp ce chelnerul desface sticla de vin pe care am adus-o. La cucina e unul din localurile familiale, în care mesenii îşi aduc propriul vin de acasă.
La masa de alături e o aniversare: farfuriile cu mâncare sosesc necontenit şi cineva îi atrage atenţia chelnerului să pună o lumânare decorativa în desert, indicindu-i sărbătoritul.
-Cum vă simţii după zece ani de la inaugurare? o întreb pe Anna.
-Ca şi cum a fi fost ieri, îmi răspunde, ocupându-se personal de prăjitura tiramisu comandăta de masa unde se sărbătorea ziua de nastere. Nu credeam ca vom avea atit succes, ca vom avea clienti fideli. Fireşte, articolele în New York Times ne-au sporit popularitatea. Lumea vine de departe să mănânce aici şi de aceea punem accentul pe calitate. În marea majoritate a restaurantelor americane se pune accentul pe cantitate. Pentru noi calitatea primează.
Din sala de mese se aud râsete şi aplauze. La o masă în colţ, doi tineri cu priviri de îndrăgostiţi nu ştiau ce să comande. Erau probabil la prîma înâlnire.
-Ce vi s-a părut cel mai greu în toată acestă perioadă?
-Să schimbăm cumva mentalitatea. Mâncarea italiană nu înseamnă  numai pasta şi sos de rosii. Am căutat înotdeauna să tratăm clienţii ca pe prieteni apropiati. Daca ne-au surprins într-o seară când am avut inundaţii, ne-am cerut scuze, dar i-am poftit înăuntru. Am facut totul ca lumea să se simta bine. Personal am strâns apa în bucătărie.
-Fireşte că aţi avut şi clipe amuzante în tot acest timp. Puteţi să ne spuneţi câteva?
Angajaţii Annei se miscau prin bucătărie cu precizia unor muzicieni sub bagheta dirijorului. Fiecare işi ştie rolul iar rezultatele sunt delicioase. Ca dovadă  chelnerul care vine şi spune că domnul de la masa şapte vrea “ce miroase atit de bine în bucătărie”.
-Cod, întreabă Anna, arătând spre platoul cu cod şi sos de roşii cu măslina, sau rigatoni?
-Asta am întrebat şi eu, răspunse chelnerul. A spus că pe-amândouă.
Cu un zâmbet se întoarse spre mine de parcă ar fi vrut să-mi spună că nimic nu poate fi mai amuzant de atât. Într-adevar. Două feluri de mâncare, din două lumi diferite. Mesenii la rindul lor sint italieni, greci, nemţi şi alte multe etnii diferite. Profesiile, şi ele diferite, se vad dupa ţinută. De la domnul în costum de la masa şapte până la tinerii îndrăgostiţi în blue jeanşi, probabil studenţi în facultate. Ingredientele sunt din lumi diferite. În cele din urmă mă retrag la masa mea să-mi savurez viţelul, nu înainte de a cere Annei reţeta de rigatonni pentru cititorii noştri. Savurez Pinot-ul Noir  din California, pe care chelnerul mi-l desfăcuse mai înainte, spunându-mi că şi cina mea este din două lumi, cea veche şi cea nouă. şi, asemeni restaurantului, e o combinaţie foarte reusită.
Rigatoni a la Torregaveta
Toregavetta e un oraş la sud de Napoli, la fel de colorat ca şi felul de mâncare care îi poartă numele.
Ingrediente:
0.5 kg rigattoni
0.5 kg midii
0.5 kg clams 1)
0.5 kg calamari spălat şi tăiat în bucăţi
2 roşii tăiate cubuleţe
1 dovlecel  (sau zuchinni) curăţat şi tăiat în cubuleţe
1 căţel de usturoi tocat mărunt
ardei iute, sare, piper după gust
1 pahar de vin alb
1 lingură smântână
Pătrunjel tocat
Preparare
Se fierb rigattoni în apă cu puţină sare şi puţin ulei. Se scurg şi peste ele se pun fructele de mare şi sosul preparate în prealabil astfel.
Se taie usturoiul felii şi se prăjeşte împreună cu dovlecelul tocat cubuleţe. Amestecaţi continuu, astfel încât să nu se ardă usturoiul (1-2 minute). Peste acestea se pun scoicile, calamarul, roşiile şi vinul lăsând să fiarbă înăbuşit câteva minute (nu lasaţi prea mult căci calamarul devine zgârcios). Adăugaţi ardei iute, sare şi piper după gust. La sfârşit dregeţi cu o lingură de smântâna şi ornaţi cu părtunjel tocat.